Pe docuri... partea 1

- I-ai mai scris? mă întreabă bătrânul săgetându-mă cu ochii lui de culoarea oţelului.
- Nu, îi răspund pe un ton sec şi dezinteresat.
Oftează greu, aşa cum fac bunicii când copiii sunt neascultători, dar prea mari ca să mai primească vreo 'corecţie' cu nuiaua. Îşi trece mâna prin pletele albe, apoi îşi aşează şapca veche la loc pe cap.
Ridică molcom halba de bere şi soarbe cu poftă. Spuma poposeşte deasupra buzei sale superioare, contopindu-se cu mustaţa albă ca norii, ce se continuă cu o barbă generoasă.
Copiii erau siguri că, de fapt, Căpitanul Albert era Moş Crăciun şi că... asta făcea el vara, naviga printre valurile fluviului.
- Ar trebui să-i trimiţi măcar o scrisoare. Va veni timpul ca tu...
- Te rog, căpitane... Te rog! îl întrerup şi mă mir auzindu-mi cuvintele. Am vrut să iasă ceva care să-i taie cheful de vorbă, dar a ieşit doar o rugăminte chinuită.
- Puştiule... gândeşte-te un pic... Aminteşte-ti de tatăl tău!
- Tata nu are nicio treabă cu discuţia asta, răspund surprinzător de calm, privind la ancora de pe şapca sa antică.
- Dar el... el a reuşit să iasă pe mare cu bine! Reuşea el oare altfel decât scriind scrisori peste scrisori? Vine şi vremea mea... acelaşi lucru mi-l doresc... şi scriu! Îi scriu cu ardoare, îi scriu din suflet!
Îl privesc cu un zâmbet amar pe figură. Îmi proptesc mâna în toarta halbei şi, parcă venit din deşert, o golesc până la ultima picătură. Scot o ţigară şi o plantez în colţul gurii... aşa cum văzusem, demult, la tata.
Căpitanul Albert, care tocmai terminase de îndesat cu tutun pipa sa veche din os, îmi întinde un chibrit aprins.
Trag cu nesaţ din ţigară şi îmi las capul pe spate, pradă soarelui la apus, ce însângera cerul şi apa micuţului port.