Pe docuri... partea a 3a

- De ce nu-i scriu? Asta e întrebarea ta?
- Norm...
- Nu mă întrerupe, mă încrunt la el. Tata... şi alţii după el... au plecat pe mare. Nu ca noi, care navigăm nebuni fluviul, râurile şi canalele, întorcându-ne în acelaşi port. Ştiu, trebuie să ne căpătăm experienţa... şi eu şi mulţi alţii ca mine. Dar tu, Albert, dar tu? Tu ţi-o doreşti... De ce nu o ceri? De ce nu-i scrii că ai o vârstă şi că ţi s-a acrit de mici furtuni, de ochiuri de apă limpezi, de valuri... cum le spui? Copilăreşti! Scrie-i, căpitane, scrie-i asta. Cere-ţi voie la mare! Cere-ţi voie la mare, cu vânt din pupa.
- Eşti nebun, copile... Nebun! cască el ochii mari.
- Deci nu eşti gata să pleci mâine? îi arunc zeflemitor.
- C-cum... păi... sunt gata atunci când el mi-o va cere! Fie şi în clipa asta! Şi ştii de ce?
- Ştiu, spun dând a lehamite din mână... Pentru că i-ai scris...
- Exact! se agaţă el de cuvintele mele.
- Răspunde-mi un lucru, căpitane, îi zic calm şi zâmbind.
- Spune, copile! se relaxează el.
Cu un rânjet demonic îi arunc:
- Tata... sau oricare din ceilalţi... au avut vânt din pupa când au ajuns pe mare?
- Sigur! răspunde bătrânul, fără a intui capcana pe care i-o arunc.
- Câţi din ei s-au întors să-ţi spună? Câţi? întreb victorios.
Bătrânul păleşte. Lasă pipa pe masă cu o mână tremurândă şi îşi afundă mustaţa în halba de bere. Starea lui de nelinişte parcă trece instant în aer. Vântul începe să se agite şi valurile să lovească mai tare picioarele pontonului.