Pe docuri... partea a 4a

Îl priveam aşteptând un răspuns. Căpitanul îşi luase fruntea în palme şi suspina. Lacrimile îi curgeau pe lemnul învechit al mesei, dar, ciudat, nu mă impresionau. Le priveam ca pe un ochi de apă în care picura încet ploaia. Puţin nostalgic, dar cu o plăcere nebună.
Îşi ridică încet capul şi îşi fixează ochii de oţel în ochii mei.
- Adică tu crezi că tatăl tău...
- Adică eu nu cred nimic. Nu presupun, nu intuiesc. Pot doar să ştiu. Şi ştiu până în estuar, până la ieşirea în mare. De acolo... Vânt din pupa? Poate! Odgoane rupte şi vele sfâşiate? La fel de posibil!
- Matei... Matei, nu spune asta, îmi zice zâmbind blajin. Care dintre noi, cei nevrednici, merita mai mult vânt din pupa şi mare liniştită?
Bătrânul e nebun şi... sincer să fiu, simt că sorţii mei de izbândă se opresc în faţa lui ca valurile în faţa digului.
Mă ridic încet. Trag un ultim fum, privesc spre soarele care acum rămăsese doar o mică pată, făcând fluviul să roşească feciorelnic.
Albert mă urmarea cu privirea, parcă încercând să-mi memoreze fiecare mişcare.
- Nu, nu face asta, se ridică el şi-mi apucă braţul.
Îl îndepărtez cu calm şi-mi scot lanţul de la gât. Fusese al tatei. Îl las pe masă, în faţa sa.
- Ia-l, căpitane Albert! Meriţi să porţi ancora de pe el mai mult decât mine. Şi... pe lângă asta, mie nu-mi face trebuinţă...
Plângând, încearcă să-mi prindă mâna.