Trag câteva fumuri pentru a-mi masca plânsul şi iau telefonul în mână. Trag aer în piept şi mă uit în lista de apeluri. Nu era greu de găsit numărul. De două zile l-am format de nenumărate ori, închizând fără să las măcar sa sune.
Degetul îmi tremură când apăs butonul verde de pe tastatură. Sângele îmi pulsează şi am impresia că Lars bate la tobe în pieptul meu.
- Alo... se aude din partea cealaltă.
Nodul din gât devine nod marinăresc şi lacrimile încep iar coborârea abruptă pe obrajii mei.
- Alo... îngaim. Salutare, te-am deranjat?
- Nu... Ce vrei? rosteşte vocea de dincolo.
Bag mâna pe sub mânecă. Ating uşor înţepăturile care încă mă dor.
Simt profilul şi îl citesc cu buricele degetelor, ca şi când n-ar fi un simplu tatuaj, ci Braille salvator:
- Simona...
- Da... îmi răspunde ea.
- Ce faci diseară?
Mobilul ţipă cunoscut... SMS. Îl citesc impasibil, parca dintr-un reflex stupid.
Blond: "Nu ştiu dacă să te compătimesc sau să te invidiez. Eşti dependent de iubire. Sună-mă oricând".
Plâng în voie. M-a iertat si... ne vedem diseară.
miercuri, 26 mai 2010
joi, 20 mai 2010
Cuvântul… partea a 4a
- Mihai, omule, trezeşte-te! Tu crezi că stau aici ca să-mi scuip ideile idioate? Crezi că am venit să mă eliberez de nervi pe sufletul tău amărât?
Oftez adânc. Simt ceva ciudat care mă mănâncă îngrozitor pe obrazul drept.
- De ce plângi? mă întreabă. De ce? N-ar fi mai simplu să... să mergem să căutam un doctor? Să... nu ştiu, să ieşim să bem beri, să… să facem ceva cu chestia asta...
Se ridică de pe fotoliu şi se aşează lângă mine pe pat. Instinctiv îmi retrag mâna stângă.
Mă priveşte cu milă.
- Ştii ce? N-am nevoie de mila ta! îi spun strângând din ochi pentru a alunga lacrimile.
- Nu din milă sunt aici. Ce nu înţelegi? Am venit pentru că m-ai chemat. Pentru că TU ai avut nevoie de mine.
Încearcă să-şi treacă un braţ peste umărul meu, dar mă ridic instant. Mă clatin câteva clipe, încercând să-mi dau seama dacă nu cumva stau pe tavan şi urmează să cad direct în cap.
Îmi iau berea şi mai scot o ţigară din pachet. Blondu' îmi întinde, instinctiv, bricheta aprinsă.
Trag cu poftă din ţigară. Parcă sângele mi se mai calmează şi îngaim:
- E atât de rău?
- Nu, nu, nu e rău! încearcă el sa mă liniştească. Trebuie doar să găsim o soluţie...
- Soluţia, pentru mine...e la distanţă de doar un telefon. Şi apoi... totul va fi bine, o ştiu!
Mă priveşte împietrit. Încearcă să spună ceva dar cuvintele parcă nu-i ies din gură, parcă limba şi dinţii i s-au sudat...
Se ridică de pe pat şi, calm, îşi ia geaca în mână.
Ne privim ca doi cowboy înaintea duelului...
- Tu vei fi mai bine? mă întreabă într-un final.
- Te sun, poate... bem o bere. Poate cinci... le dau eu, îi răspund cu lacrimi în ochi.
Le simt, mă ard şi sunt sigur de ele. Sunt lacrimi şi sunt ale mele.
Oftează.
- Adu-ţi aminte că TU m-ai sunat şi mi-ai spus că nu mai vrei. Că nu te mai interesează şi că nu vrei niciodată să...
- Ştiu, îl întrerup. Era atunci. Acum... e acum. E oare nedrept? E fals? E idiot?
Tace şi mă priveşte, zâmbindu-mi prieteneşte.
- Zi-mi ceva! Răspunde, Blond! Zi!
Continuă să zâmbească şi se întoarce către uşă.
- Dă-ţi telefonul şi... fă ce ai de făcut. Părerea mea nu contează. Eu voi fi lângă tine orice alegere vei face! Sună-mă oricând.
Vreau să-i răspund, dar continuă:
- Şi să nu uiţi chestia asta, te rog să n-o uiţi şi să nu mi-o iei în nume de rău: nu voi înceta niciodată să-ţi spun că eşti dependent.
Îmi întinde mâna, fără a aştepta vreun răspuns.
Încerc să i-o strâng, fără prea mare succes.
- Ai grijă de tine şi sună-mă. Ciao!
Dispare parcă în zecimi de secundă. Mi se pare că nici n-am avut timp să clipesc.
- Ciao Blond! spun cu o voce pe care nici eu n-o recunosc.
Realizez că plângeam de-a binelea de ceva vreme. Încerc să mă calmez. Iau berea în mâna care încă îmi tremură şi-mi aprind o nouă ţigară.
Oftez adânc. Simt ceva ciudat care mă mănâncă îngrozitor pe obrazul drept.
- De ce plângi? mă întreabă. De ce? N-ar fi mai simplu să... să mergem să căutam un doctor? Să... nu ştiu, să ieşim să bem beri, să… să facem ceva cu chestia asta...
Se ridică de pe fotoliu şi se aşează lângă mine pe pat. Instinctiv îmi retrag mâna stângă.
Mă priveşte cu milă.
- Ştii ce? N-am nevoie de mila ta! îi spun strângând din ochi pentru a alunga lacrimile.
- Nu din milă sunt aici. Ce nu înţelegi? Am venit pentru că m-ai chemat. Pentru că TU ai avut nevoie de mine.
Încearcă să-şi treacă un braţ peste umărul meu, dar mă ridic instant. Mă clatin câteva clipe, încercând să-mi dau seama dacă nu cumva stau pe tavan şi urmează să cad direct în cap.
Îmi iau berea şi mai scot o ţigară din pachet. Blondu' îmi întinde, instinctiv, bricheta aprinsă.
Trag cu poftă din ţigară. Parcă sângele mi se mai calmează şi îngaim:
- E atât de rău?
- Nu, nu, nu e rău! încearcă el sa mă liniştească. Trebuie doar să găsim o soluţie...
- Soluţia, pentru mine...e la distanţă de doar un telefon. Şi apoi... totul va fi bine, o ştiu!
Mă priveşte împietrit. Încearcă să spună ceva dar cuvintele parcă nu-i ies din gură, parcă limba şi dinţii i s-au sudat...
Se ridică de pe pat şi, calm, îşi ia geaca în mână.
Ne privim ca doi cowboy înaintea duelului...
- Tu vei fi mai bine? mă întreabă într-un final.
- Te sun, poate... bem o bere. Poate cinci... le dau eu, îi răspund cu lacrimi în ochi.
Le simt, mă ard şi sunt sigur de ele. Sunt lacrimi şi sunt ale mele.
Oftează.
- Adu-ţi aminte că TU m-ai sunat şi mi-ai spus că nu mai vrei. Că nu te mai interesează şi că nu vrei niciodată să...
- Ştiu, îl întrerup. Era atunci. Acum... e acum. E oare nedrept? E fals? E idiot?
Tace şi mă priveşte, zâmbindu-mi prieteneşte.
- Zi-mi ceva! Răspunde, Blond! Zi!
Continuă să zâmbească şi se întoarce către uşă.
- Dă-ţi telefonul şi... fă ce ai de făcut. Părerea mea nu contează. Eu voi fi lângă tine orice alegere vei face! Sună-mă oricând.
Vreau să-i răspund, dar continuă:
- Şi să nu uiţi chestia asta, te rog să n-o uiţi şi să nu mi-o iei în nume de rău: nu voi înceta niciodată să-ţi spun că eşti dependent.
Îmi întinde mâna, fără a aştepta vreun răspuns.
Încerc să i-o strâng, fără prea mare succes.
- Ai grijă de tine şi sună-mă. Ciao!
Dispare parcă în zecimi de secundă. Mi se pare că nici n-am avut timp să clipesc.
- Ciao Blond! spun cu o voce pe care nici eu n-o recunosc.
Realizez că plângeam de-a binelea de ceva vreme. Încerc să mă calmez. Iau berea în mâna care încă îmi tremură şi-mi aprind o nouă ţigară.
miercuri, 19 mai 2010
Cuvântul… partea a 3a
- Ascultă, reia el calm discuţia, n-are rost să te enervezi. Gândeşte-te doar că... adevărul doare. Şi de asta te otrăveşti singur... Eşti ca şarpele care-şi muşcă limba...
- Scuteşte-mă... îi spun lăsându-mă încet pe spate.
Camera se învârte cu mine. Apuc cearceaful strâns şi încerc să mă trag înapoi.
Mă ridic şi sting ţigara. Mai iau o gură de bere şi-l privesc, încercând să înţeleg ce vrea de la mine.
- Ce ai vrea să fac? Ce? Ai măcar o idee vagă? îi arunc cu dinţii strânşi.
- Ridică-ţi mâneca! îmi răspunde, ca şi când aştepta ocazia asta. Parcă a avut cuvintele aşezate perfect pe vârful limbii şi le-a scuipat la fel de natural cum am scuipa o sămânţă de susan.
Mintea a început să-mi alerge. Oare îi spusesem şi am uitat? Oare... văzuse?
- Hahahaaa... Eşti serios? îi răspund încercând sa par amuzat.
- Foarte.
- Las-o, că nu ţine... De ce?
- Vreau să-ţi văd braţul. Să văd... ăăă... să văd!
- Şi dacă nu vreau?
- Dacă nu vrei... nu mă convingi că...
- Şi dacă n-am făcut-o până la urmă? ii tai scurt vorba. Dacă sunt curat?
- Atunci... atunci dau eu cinci beri. Când şi unde vrei tu.
- Ca să fiu foarte clar: tu nu ai încredere în cuvântul meu.
Mă priveşte, trage aer în piept şi-mi răspunde trist:
- La cum eşti acum? Nu... şi mă doare să-ţi spun asta.
Mă simţeam ca Alice a lui Lewis Caroll. Camera se făcea când mai mare, când mai mică. Mobila curgea parcă, iar culorile nu mai stăteau în contururi, reunindu-se într-o masă diformă ce-mi zgâria retina.
- Ştii că... ştii că... mă faci să mă simt mai rău, îi spun încercând să respir.
- Nu încerca să arunci vina pe mine. Ai vrut sa vorbim, hai sa vorbim...
Încep să-mi ridic mâneca. Mă urmarea impasibil, ştiind parcă ce va urma să vadă.
Mă opresc brusc. Mă ridic şi alerg către baie. Simţeam că parcă o turma de bizoni se avânta în sus pe esofagul meu.
Cum n-am mâncat nimic de două zile, până şi berea s-a încăpăţânat să rămână înăuntru.
- Alarmă falsă, îi spun calm.
- N-aş spune, zice Blondu' şi îşi aprinde încă o ţigară. Continuă aşa şi va fi alarmă finală....
Sincer să fiu, n-am idee ce vrea să zică. Gândul îmi zboară, ca în orice moment în care nu spun nimic, la...
- Dependent. Asta vroiai să auzi? Asta vrei să-ţi zic? îmi spune printre dinţi.
Îl privesc siderat.
- Dependent-dependenţă. Bolnav din cauza ei. Negi... e normal să negi. Nu e "demn" de cineva ca tine să fie dependent. Trezeşte-te, băi băiatule... Aş vrea să-ţi spun "până nu e prea târziu", dar deja e MULT prea târziu! Fă ceva, acţionează. Luptă să trăieşti.
Stinge ţigara nervos. Ia o gură de bere şi îşi pune mâinile după ceafă, parcă liniştit că reuşise să spună ce avea de spus.
Venele îmi ard mai rău ca oricând. Îmi lipseşte şi am nevoie...
- Şi... îi spun ironic, te simţi mai bine acum că mi-ai zis-o, nu?
- Scuteşte-mă... îi spun lăsându-mă încet pe spate.
Camera se învârte cu mine. Apuc cearceaful strâns şi încerc să mă trag înapoi.
Mă ridic şi sting ţigara. Mai iau o gură de bere şi-l privesc, încercând să înţeleg ce vrea de la mine.
- Ce ai vrea să fac? Ce? Ai măcar o idee vagă? îi arunc cu dinţii strânşi.
- Ridică-ţi mâneca! îmi răspunde, ca şi când aştepta ocazia asta. Parcă a avut cuvintele aşezate perfect pe vârful limbii şi le-a scuipat la fel de natural cum am scuipa o sămânţă de susan.
Mintea a început să-mi alerge. Oare îi spusesem şi am uitat? Oare... văzuse?
- Hahahaaa... Eşti serios? îi răspund încercând sa par amuzat.
- Foarte.
- Las-o, că nu ţine... De ce?
- Vreau să-ţi văd braţul. Să văd... ăăă... să văd!
- Şi dacă nu vreau?
- Dacă nu vrei... nu mă convingi că...
- Şi dacă n-am făcut-o până la urmă? ii tai scurt vorba. Dacă sunt curat?
- Atunci... atunci dau eu cinci beri. Când şi unde vrei tu.
- Ca să fiu foarte clar: tu nu ai încredere în cuvântul meu.
Mă priveşte, trage aer în piept şi-mi răspunde trist:
- La cum eşti acum? Nu... şi mă doare să-ţi spun asta.
Mă simţeam ca Alice a lui Lewis Caroll. Camera se făcea când mai mare, când mai mică. Mobila curgea parcă, iar culorile nu mai stăteau în contururi, reunindu-se într-o masă diformă ce-mi zgâria retina.
- Ştii că... ştii că... mă faci să mă simt mai rău, îi spun încercând să respir.
- Nu încerca să arunci vina pe mine. Ai vrut sa vorbim, hai sa vorbim...
Încep să-mi ridic mâneca. Mă urmarea impasibil, ştiind parcă ce va urma să vadă.
Mă opresc brusc. Mă ridic şi alerg către baie. Simţeam că parcă o turma de bizoni se avânta în sus pe esofagul meu.
Cum n-am mâncat nimic de două zile, până şi berea s-a încăpăţânat să rămână înăuntru.
- Alarmă falsă, îi spun calm.
- N-aş spune, zice Blondu' şi îşi aprinde încă o ţigară. Continuă aşa şi va fi alarmă finală....
Sincer să fiu, n-am idee ce vrea să zică. Gândul îmi zboară, ca în orice moment în care nu spun nimic, la...
- Dependent. Asta vroiai să auzi? Asta vrei să-ţi zic? îmi spune printre dinţi.
Îl privesc siderat.
- Dependent-dependenţă. Bolnav din cauza ei. Negi... e normal să negi. Nu e "demn" de cineva ca tine să fie dependent. Trezeşte-te, băi băiatule... Aş vrea să-ţi spun "până nu e prea târziu", dar deja e MULT prea târziu! Fă ceva, acţionează. Luptă să trăieşti.
Stinge ţigara nervos. Ia o gură de bere şi îşi pune mâinile după ceafă, parcă liniştit că reuşise să spună ce avea de spus.
Venele îmi ard mai rău ca oricând. Îmi lipseşte şi am nevoie...
- Şi... îi spun ironic, te simţi mai bine acum că mi-ai zis-o, nu?
marți, 18 mai 2010
Cuvântul… partea a 2a
- E mai bine, încerc să-l mint, schiţând acelaşi rictus imbecil.
- Pe naiba e mai bine...
Îşi aprinde o ţigară, aruncă un picior peste celalalt (parcă îi lipseşte cartea din mână ca să fie aşa cum îl ştiu) şi încearcă să se concentreze asupra mea.
- Îmi lipseşti, să ştii. Tu. Adică... vechiul tu, înainte de...
Parcă nu putea sa o spună.
Îi zâmbesc amar.
Mă ridic cu greu şi mă îndrept de spate; Blondu' nu-mi scapă nicio mişcare.
- Vrei o bere, frăţioare? îngaim.
- Da, da... îmi răspunde grăbit, de parcă îi aruncasem un colac de salvare.
Mă duc încet spre frigider. Iau două beri şi mă întorc în cameră. Puteam la fel de bine să fi luat doi pumni de cărbuni încinşi... sincer îmi era egal că era rece sau fierbinte. Oricum nu simt nimic.
- Parcă mai simt că trăiesc! încerc să-i spun cât mai coerent, înghiţind cu un nod enorm prima gură de bere.
Cred că e prima dată în viaţă când berea nu-mi exprimă nimic. Nu-mi provoacă niciun sentiment. Aş prefera să fiu mahmur şi să mă forţeze cineva să beau doi litri de vin dulce, sincer să fiu.
- Mda, parca te-aş crede, îmi răspunde Andr... Blondu' şi plescăie oarecum mulţumit de berea rece.
Îmi aprind o ţigară şi, fără ca eu să i-o cer, îmi întinde scrumiera. Heh... are acel instinct al fumătorului, care parcă simte când un "confrate" are nevoie de brichetă sau de scrumieră.
- Crede-mă că mi-e greu, îi spun lăsând privirea în pământ.
Primul fum de ţigară mă îneacă. Blondu' cască ochii mari şi ia o poziţie de gardă, gata să intervină daca aş păţi ceva.
- Nu-i nimic, sunt OK! îi spun cu vocea răguşită.
Zâmbeşte şi îmi răspunde compătimitor, ca şi când episodul cu înecatul n-ar fi existat:
- Ştiu că ţi-e greu... Te cred...
- Nu-mi spune şi că mă înţelegi! îi retez vorba pe un ton tăios.
- N-nu, nu spun! bate el în retragere. Dar... încearcă să conştientizezi exact în ce te-ai băgat, încearcă să NU MAI NEGI, încearcă să recunoşti.
- De ce nu mi-o spui în faţă? Eviţi să foloseşti cuvântul pe care amândoi ştim că îl vei folosi, până la urmă.
- Dacă-l ştim amândoi, de ce nu-l spui tu? Hai, recunoaşte, mi-o întoarce zâmbind.
- Lasă-mă cu tâmpeniile astea. Eu n-am nimic de recunoscut. Tu şi numai tu VREI să foloseşti cuvântul ăla imbecil. Dacă ştiu ce vrei să spui... nu înseamnă că sunt de acord...
- Prietene, nu o lua aşa... De câtă vreme ne ştim? Cât am vorbit la viaţa noastră?
Vocea îi tremură. Continuă, ridicând tonul:
- Cât trebuie să mai vorbim până ca tu să înţelegi CĂ EU ÎŢI VREAU NUMAI BINELE? Că eu înţeleg şi sunt conştient că te-ai băgat într-un rahat mai adânc cu trei metri decât tine în picioare şi că ai ajuns în punctul în care nu mai poţi "călca apa"?
Îl privesc. Dacă nu era el... oricine ar fi fost, sigur se alegea cu un pumn în falcă. Cu toată lipsa mea de vlagă, simţeam că-mi ard ochii şi palmele şi eram gata să mă încaier pentru orice.
- Pe naiba e mai bine...
Îşi aprinde o ţigară, aruncă un picior peste celalalt (parcă îi lipseşte cartea din mână ca să fie aşa cum îl ştiu) şi încearcă să se concentreze asupra mea.
- Îmi lipseşti, să ştii. Tu. Adică... vechiul tu, înainte de...
Parcă nu putea sa o spună.
Îi zâmbesc amar.
Mă ridic cu greu şi mă îndrept de spate; Blondu' nu-mi scapă nicio mişcare.
- Vrei o bere, frăţioare? îngaim.
- Da, da... îmi răspunde grăbit, de parcă îi aruncasem un colac de salvare.
Mă duc încet spre frigider. Iau două beri şi mă întorc în cameră. Puteam la fel de bine să fi luat doi pumni de cărbuni încinşi... sincer îmi era egal că era rece sau fierbinte. Oricum nu simt nimic.
- Parcă mai simt că trăiesc! încerc să-i spun cât mai coerent, înghiţind cu un nod enorm prima gură de bere.
Cred că e prima dată în viaţă când berea nu-mi exprimă nimic. Nu-mi provoacă niciun sentiment. Aş prefera să fiu mahmur şi să mă forţeze cineva să beau doi litri de vin dulce, sincer să fiu.
- Mda, parca te-aş crede, îmi răspunde Andr... Blondu' şi plescăie oarecum mulţumit de berea rece.
Îmi aprind o ţigară şi, fără ca eu să i-o cer, îmi întinde scrumiera. Heh... are acel instinct al fumătorului, care parcă simte când un "confrate" are nevoie de brichetă sau de scrumieră.
- Crede-mă că mi-e greu, îi spun lăsând privirea în pământ.
Primul fum de ţigară mă îneacă. Blondu' cască ochii mari şi ia o poziţie de gardă, gata să intervină daca aş păţi ceva.
- Nu-i nimic, sunt OK! îi spun cu vocea răguşită.
Zâmbeşte şi îmi răspunde compătimitor, ca şi când episodul cu înecatul n-ar fi existat:
- Ştiu că ţi-e greu... Te cred...
- Nu-mi spune şi că mă înţelegi! îi retez vorba pe un ton tăios.
- N-nu, nu spun! bate el în retragere. Dar... încearcă să conştientizezi exact în ce te-ai băgat, încearcă să NU MAI NEGI, încearcă să recunoşti.
- De ce nu mi-o spui în faţă? Eviţi să foloseşti cuvântul pe care amândoi ştim că îl vei folosi, până la urmă.
- Dacă-l ştim amândoi, de ce nu-l spui tu? Hai, recunoaşte, mi-o întoarce zâmbind.
- Lasă-mă cu tâmpeniile astea. Eu n-am nimic de recunoscut. Tu şi numai tu VREI să foloseşti cuvântul ăla imbecil. Dacă ştiu ce vrei să spui... nu înseamnă că sunt de acord...
- Prietene, nu o lua aşa... De câtă vreme ne ştim? Cât am vorbit la viaţa noastră?
Vocea îi tremură. Continuă, ridicând tonul:
- Cât trebuie să mai vorbim până ca tu să înţelegi CĂ EU ÎŢI VREAU NUMAI BINELE? Că eu înţeleg şi sunt conştient că te-ai băgat într-un rahat mai adânc cu trei metri decât tine în picioare şi că ai ajuns în punctul în care nu mai poţi "călca apa"?
Îl privesc. Dacă nu era el... oricine ar fi fost, sigur se alegea cu un pumn în falcă. Cu toată lipsa mea de vlagă, simţeam că-mi ard ochii şi palmele şi eram gata să mă încaier pentru orice.
luni, 17 mai 2010
Cuvântul… partea 1
"Couldn't be much more from the heart... forever trust in who we are... AND NOTHING ELSE MATTERS" se auzea vocea lui James Hetfield din boxele deja obosite de ore întregi de urlat (de-a dreptul) Metallica. Inima mea era în perfect acord cu acel "nothing else matters"... în acea clipă simţeam că a fost scris exact pentru mine.
Îl priveam cu ochi goi şi pierduţi şi simţeam cum pielea mă furnică... de fapt... mă mănâncă... sau mă ustură, mă doare... Îmi venea să îmi caut briceagul chinezesc (aşa cum am avut cu toţii, copie "minunată" de Swiss Army Knife) şi să încep să dau jos cu el straturi de piele moartă.
Poate nu neapărat pentru că ar fi moartă în sensul medical, ci pentru că aşa o simt... Pielea care nu mai simte decât acea dorinţă nebună... a murit. Pentru ea nu mai există nici mângâiere care să-i facă părul să se ridice, împreună cu... mă rog, chestia aia care-l ţine acolo, nu mai există nici durere, care să o facă să sângereze...
"Welcome to where time stands still" zbiară James din boxe... şi acelaşi lucru îl simt şi eu: "Leave me be, just leave me alone"...
Blondu' mă priveşte din fotoliu cu o privire compătimitoare. Încearcă să schiţeze un zâmbet înţelegător, deşi în priviri îi citesc confuzia. De ce Blondu'? Sincer să fiu nici eu nu mai ştiu... sau poate ştiu, dar rămâne unul din "micile secrete" ale prieteniei noastre ciudate. În clipa asta... chiar mi se pare că am uitat şi... poate e mai bine să rămână aşa... să nu înţeleg de ce ochii par să îi lăcrămeze... Pentru mine Andrei nu există. Există Blondu', tipul ăla deştept şi... cu care puteam, demult, să vorbesc orice. Acum, parcă am rămas fără cuvinte şi parcă...
- …mai...?
Am senzaţia că un ciocan mă loveşte în moalele capului.
- Ce zici? fac spre el, prefăcându-mă că nu-l aud din cauza muzicii. Încerc să zâmbesc dar tot ce pot produce e un rictus. Probabil arăt ca o maimuţă care se preface că îi place un mango doar pentru a nu fi bătută. Din nou.
- De când n-ai mai...? mă întreabă, făcându-se, la rândul sau, că nu înţelege.
- De data trecută! încerc sa glumesc.
- Te rog...
Şi de data asta, cuvintele n-au sunat altfel decât... rugător.
- De duminica seară, îi răspund încercând să mă adun.
- Adică... de doua zile.
- Poţi zice şi aşa, dar îţi spun eu mai exact... Cel mai precis (mă uit la ceas), de 46 de ore, 19 minute şi 47... 49, zi 50 de secunde.
Abia puteam lega cuvintele şi simţeam că mi-e din ce în ce mai rău.
- Mihai... Mihai, ochii mari! îmi spune aplecându-se uşor în faţă, ca şi când ar fi încercat să mă prindă dacă aş fi păţit ceva şi, într-un oarecare fel (sincer mi se părea ideal în clipa asta), aş fi alunecat de pe marginea patului.
- Stai relax prietene, îi spun nonşalant, ca şi când în viaţa mea nu m-am simţit mai bine.
- Deci de două zile... încearcă el să reia discuţia.
- Da... zi aşa... e mai simplu.
- Păi... ar trebui să fie bine... adică... din ce în ce mai bine.
As fi leşinat uşor în clipa aceea dacă nu era el acolo. Nu mă lăsam să cad doar pentru că... doar pentru că el era îngrijorat.
Îl priveam cu ochi goi şi pierduţi şi simţeam cum pielea mă furnică... de fapt... mă mănâncă... sau mă ustură, mă doare... Îmi venea să îmi caut briceagul chinezesc (aşa cum am avut cu toţii, copie "minunată" de Swiss Army Knife) şi să încep să dau jos cu el straturi de piele moartă.
Poate nu neapărat pentru că ar fi moartă în sensul medical, ci pentru că aşa o simt... Pielea care nu mai simte decât acea dorinţă nebună... a murit. Pentru ea nu mai există nici mângâiere care să-i facă părul să se ridice, împreună cu... mă rog, chestia aia care-l ţine acolo, nu mai există nici durere, care să o facă să sângereze...
"Welcome to where time stands still" zbiară James din boxe... şi acelaşi lucru îl simt şi eu: "Leave me be, just leave me alone"...
Blondu' mă priveşte din fotoliu cu o privire compătimitoare. Încearcă să schiţeze un zâmbet înţelegător, deşi în priviri îi citesc confuzia. De ce Blondu'? Sincer să fiu nici eu nu mai ştiu... sau poate ştiu, dar rămâne unul din "micile secrete" ale prieteniei noastre ciudate. În clipa asta... chiar mi se pare că am uitat şi... poate e mai bine să rămână aşa... să nu înţeleg de ce ochii par să îi lăcrămeze... Pentru mine Andrei nu există. Există Blondu', tipul ăla deştept şi... cu care puteam, demult, să vorbesc orice. Acum, parcă am rămas fără cuvinte şi parcă...
- …mai...?
Am senzaţia că un ciocan mă loveşte în moalele capului.
- Ce zici? fac spre el, prefăcându-mă că nu-l aud din cauza muzicii. Încerc să zâmbesc dar tot ce pot produce e un rictus. Probabil arăt ca o maimuţă care se preface că îi place un mango doar pentru a nu fi bătută. Din nou.
- De când n-ai mai...? mă întreabă, făcându-se, la rândul sau, că nu înţelege.
- De data trecută! încerc sa glumesc.
- Te rog...
Şi de data asta, cuvintele n-au sunat altfel decât... rugător.
- De duminica seară, îi răspund încercând să mă adun.
- Adică... de doua zile.
- Poţi zice şi aşa, dar îţi spun eu mai exact... Cel mai precis (mă uit la ceas), de 46 de ore, 19 minute şi 47... 49, zi 50 de secunde.
Abia puteam lega cuvintele şi simţeam că mi-e din ce în ce mai rău.
- Mihai... Mihai, ochii mari! îmi spune aplecându-se uşor în faţă, ca şi când ar fi încercat să mă prindă dacă aş fi păţit ceva şi, într-un oarecare fel (sincer mi se părea ideal în clipa asta), aş fi alunecat de pe marginea patului.
- Stai relax prietene, îi spun nonşalant, ca şi când în viaţa mea nu m-am simţit mai bine.
- Deci de două zile... încearcă el să reia discuţia.
- Da... zi aşa... e mai simplu.
- Păi... ar trebui să fie bine... adică... din ce în ce mai bine.
As fi leşinat uşor în clipa aceea dacă nu era el acolo. Nu mă lăsam să cad doar pentru că... doar pentru că el era îngrijorat.
duminică, 16 mai 2010
Predispoziţie spre absurd Ep.17
- Cred că ştiu cine eşti...zise fără să se ridice sau măcar să-şi deschidă ochii.
- Încă nu eşti sigur pentru că ţi se pare ilogic, nu-ţi poţi explica. Dacă o luăm pas cu pas o să vezi că totul are o eleganţă flagrantă.
- Începutul...zi-mi cum de am ajuns aici...
- Printr-o alegere, o simplă alegere...urmarea acelei alegeri fiind stabilită de probabilitate.
- Adică ori aici ori mort?! Ţi-am mai zis că până şi inconştient...
- Alegerea nu a fost între a veni aici sau a fi mort...acela este rezultatul, dat de probabilitate. Pentru a simplifica lucrurile, alegerea ta a fost ca şi când ai fi dat cu banul...cap sau stemă...pe de-o parte aveai probabilitatea de a supravieţui iar pe de altă parte aveai probabilitatea de a muri. Însă pe lângă cele două destul de evidente, tu ignori o probabilitate infinitezimal de mică...de aceea ţi se pare absurdă existenţa ta aici...
- Adică sunt în purgatoriu? zise cu o urmă de speranţă în glas.
- Mă amuză dorinţa ta de a te mântui. Din toate rezultatele posibile ale acelei alegeri, tu ai căzut pe muchie dar asta nu înseamnă că eşti între cap şi stemă ci doar că ţi s-a întâmplat ceva atât de improbabil încât nu are sens alăturarea la celelalte două variante. Însă fără aceasta nu s-ar împlini întregul.
- Încă nu eşti sigur pentru că ţi se pare ilogic, nu-ţi poţi explica. Dacă o luăm pas cu pas o să vezi că totul are o eleganţă flagrantă.
- Începutul...zi-mi cum de am ajuns aici...
- Printr-o alegere, o simplă alegere...urmarea acelei alegeri fiind stabilită de probabilitate.
- Adică ori aici ori mort?! Ţi-am mai zis că până şi inconştient...
- Alegerea nu a fost între a veni aici sau a fi mort...acela este rezultatul, dat de probabilitate. Pentru a simplifica lucrurile, alegerea ta a fost ca şi când ai fi dat cu banul...cap sau stemă...pe de-o parte aveai probabilitatea de a supravieţui iar pe de altă parte aveai probabilitatea de a muri. Însă pe lângă cele două destul de evidente, tu ignori o probabilitate infinitezimal de mică...de aceea ţi se pare absurdă existenţa ta aici...
- Adică sunt în purgatoriu? zise cu o urmă de speranţă în glas.
- Mă amuză dorinţa ta de a te mântui. Din toate rezultatele posibile ale acelei alegeri, tu ai căzut pe muchie dar asta nu înseamnă că eşti între cap şi stemă ci doar că ţi s-a întâmplat ceva atât de improbabil încât nu are sens alăturarea la celelalte două variante. Însă fără aceasta nu s-ar împlini întregul.
sâmbătă, 15 mai 2010
Predispoziţie spre absurd Ep.0
Razele soarelui îi alintau faţa. Era o zi de început de vară când este îndeajuns de plăcut încât să nu îţi mai faci griji de ploicele reci sau de cer plumbuit. Apăsă pe buton şi plafonul maşinii se strânse şi se lăsă uşor în locaşul special din spatele scaunelor. Vântul îi trecea prin păr şi acest lucru îi plăcea la nebunie. Scoase o ţigară şi apăsă pe butonul de brichetă:
- Ar trebui să te laşi, zise ea în timp ce îşi scoase şi ea o ţigară.
Se auzi clicul clasic al brichetei. Ea îşi aprinse ţigara prima, puse bricheta la loc si apăsă din nou pe buton.
- Ipocrizia ta o să mă omoare înaintea ţigărilor, zise un pic ironic în timp ce o privi dulce.
- Eşti printre puţinele persoane care nu mă taxează pentru defectele mele, ba chiar reuşeşti să le pui întro lumină bună. Altcineva ar fi făcut cale întoarsă...
- ...dar eu te-am luat de soţie. Fraier am fost, dar na...să greşeşti e omeneşte...
- ...şi să-ţi tachinezi partenera de viaţă este...
- ...compensatoriu, zise el în timp ce îşi aprindea ţigara.
- AI GRIJĂ! se auzi ţipătul ei în timp ce reflexele lui îl făcură să tragă violent dreapta şi să rupă parapetul ce stătea între şosea şi râpă.
În acele puţine momente în care maşina se afla suspendată în aer, întreaga sa fiinţă parcă se concentră întrun singur gând.
- ...acesta nu este sfârşitul, auzi aievea în timp ce tot spaţiul din jurul său se transformă întru alb obositor.
- Ar trebui să te laşi, zise ea în timp ce îşi scoase şi ea o ţigară.
Se auzi clicul clasic al brichetei. Ea îşi aprinse ţigara prima, puse bricheta la loc si apăsă din nou pe buton.
- Ipocrizia ta o să mă omoare înaintea ţigărilor, zise un pic ironic în timp ce o privi dulce.
- Eşti printre puţinele persoane care nu mă taxează pentru defectele mele, ba chiar reuşeşti să le pui întro lumină bună. Altcineva ar fi făcut cale întoarsă...
- ...dar eu te-am luat de soţie. Fraier am fost, dar na...să greşeşti e omeneşte...
- ...şi să-ţi tachinezi partenera de viaţă este...
- ...compensatoriu, zise el în timp ce îşi aprindea ţigara.
- AI GRIJĂ! se auzi ţipătul ei în timp ce reflexele lui îl făcură să tragă violent dreapta şi să rupă parapetul ce stătea între şosea şi râpă.
În acele puţine momente în care maşina se afla suspendată în aer, întreaga sa fiinţă parcă se concentră întrun singur gând.
- ...acesta nu este sfârşitul, auzi aievea în timp ce tot spaţiul din jurul său se transformă întru alb obositor.
vineri, 14 mai 2010
Predispoziţie spre absurd Ep.16
Se lăsă o linişte apăsătoare. Vru să îşi lase privirea dar brusc în faţa lui apăru năluca. Nu schiţă nici un gest. O privea direct în ochi şi încerca să îşi aducă aminte cine este, ca şi când ar fi cunoscut-o. Stăteau amândoi neclintiţi ca două statui de marmură. Făcu un pas înspre ea...nicio reacţie. După ce mai făcu un pas, năluca se evaporă. O lacrimă îi alunecă. O simţi cum se rostogoleşte pe obraz.
- Trebuie să renunţ şi la ea, spuse cu o încredere nebănuită. Nu există altă cale...
- Încă te limitezi la micuţa ta realitate. Tu ai spus mai devreme că lucrurile sunt simple. Frica de a pierde pe cineva, trăirile, emoţiile, sentimentele...frica aceasta te ţintuieşte cu spatele la răsărit. Faptul că renunţi la ele nu înseamnă că le şi pierzi, vor fi mereu cu tine...parte din tine. Adu-ţi aminte că nu vântul şi nici marea nu te-au adus pe aceste ţărmuri ci suma tuturor deciziilor pe care le-ai luat.
Se întinse pe podeaua rece privind albul de deasupra. Încerca să îşi aducă aminte de ceea ce a fost, de drumul parcurs. Privea temător. Ştia că decizia încă nu o luase. Considera că nu merită drumul ce i se deschidea înainte. Îşi aminti totuşi că se judecă singur după criterii efemere care nu transcend. Închise ochii şi căută portocaliul...
Zâmbea...
- Trebuie să renunţ şi la ea, spuse cu o încredere nebănuită. Nu există altă cale...
- Încă te limitezi la micuţa ta realitate. Tu ai spus mai devreme că lucrurile sunt simple. Frica de a pierde pe cineva, trăirile, emoţiile, sentimentele...frica aceasta te ţintuieşte cu spatele la răsărit. Faptul că renunţi la ele nu înseamnă că le şi pierzi, vor fi mereu cu tine...parte din tine. Adu-ţi aminte că nu vântul şi nici marea nu te-au adus pe aceste ţărmuri ci suma tuturor deciziilor pe care le-ai luat.
Se întinse pe podeaua rece privind albul de deasupra. Încerca să îşi aducă aminte de ceea ce a fost, de drumul parcurs. Privea temător. Ştia că decizia încă nu o luase. Considera că nu merită drumul ce i se deschidea înainte. Îşi aminti totuşi că se judecă singur după criterii efemere care nu transcend. Închise ochii şi căută portocaliul...
Zâmbea...
joi, 13 mai 2010
Sincron social...
Dacă exagerăm, suntem exageraţi...nici prea mult dar nici prea puţin. Eşti limitat?! Gândeşte peste, după, înainte, printre...încearcă orice să te încadrezi în absurdul sintagmelor sociale în speranţa că nu ieşi din tipare. Da, fi diferit în ideea de a fi ca toţi ceilalţi. Eşti cel mai bun în a scoate în evidenţa evidentul. Îmbracă-te adecvat dar unic şi totuşi limitat de convenţiile societăţii. Unde îţi este libertatea pentru care ai luptat? Ai înlocuit un stăpân cu altul? Chiar atât de obtuz eşti? Nu vezi fisurile din cauza crăpăturilor? Eşti un exemplu...mergi mai departe, mulţi te vor urma spre pierzanie. Încântă-i cu capacităţile tale de a mediocriza orice situaţie şi mai presus de toate adânceşte-i în propria lor iluzie de insignifiant. Eşti un adevărat păstor dar te mulţumeşti doar cu brânză şi lână...
Mi-e milă de tine, omule, dar din păcate îţi meriţi soarta...sper ca împărăţia cerului să-ţi placă, eu mă mulţumesc cu iadul de zi cu zi.
Mi-e milă de tine, omule, dar din păcate îţi meriţi soarta...sper ca împărăţia cerului să-ţi placă, eu mă mulţumesc cu iadul de zi cu zi.
Predispoziţie spre absurd Ep.15
- Fascinant, se trezi spunând. Oricât de ireal ar părea, totuşi...este logic. Nu îmi dau seama cum, dar chiar îţeleg şi ceea ce mă sperie este că şi...simt.
- Întreg universul vibrează şi fiecare univers are melodia sa, ritmul său...
- ...şi acest extravers, această mare în care plutesc aceste universuri, practic încearcă să cunoască, să pătrundă în aceste universuri pentru...
- ...a trăi. Începi să înţelegi dinamica lucrurilor. Paşi mici dar siguri.
- Dar cum? Cum este posibil aşa ceva? Implicaţiile sunt colosale. Ani, secole, milenii de-a rândul filozofii au încercat să pătrundă acest mister, să contemple divinitatea, să înţeleagă creaţia...când totul este atât de simplu, atât de clar, atât de evident. Adevărul suprem...nu există şi totuşi...i-a privit drept în faţă şi le-a zâmbit un pic ironic...
- Este destul de greu să vezi răsăritul stând cu spatele la locul de unde urmează să răsară soarele şi tragedia este că poţi să ratezi chiar şi apusul. Întrebându-te continuu de ce intensitatea luminii creşte şi scade, fără un motiv anume şi fără o sursă bine definită, uiţi să priveşti lucrurile şi din altă perspectivă.
- Poate că frica de necunoscut, frica de a fi dezamăgiţi de răspuns ne face să stăm cu spatele...
- Întreg universul vibrează şi fiecare univers are melodia sa, ritmul său...
- ...şi acest extravers, această mare în care plutesc aceste universuri, practic încearcă să cunoască, să pătrundă în aceste universuri pentru...
- ...a trăi. Începi să înţelegi dinamica lucrurilor. Paşi mici dar siguri.
- Dar cum? Cum este posibil aşa ceva? Implicaţiile sunt colosale. Ani, secole, milenii de-a rândul filozofii au încercat să pătrundă acest mister, să contemple divinitatea, să înţeleagă creaţia...când totul este atât de simplu, atât de clar, atât de evident. Adevărul suprem...nu există şi totuşi...i-a privit drept în faţă şi le-a zâmbit un pic ironic...
- Este destul de greu să vezi răsăritul stând cu spatele la locul de unde urmează să răsară soarele şi tragedia este că poţi să ratezi chiar şi apusul. Întrebându-te continuu de ce intensitatea luminii creşte şi scade, fără un motiv anume şi fără o sursă bine definită, uiţi să priveşti lucrurile şi din altă perspectivă.
- Poate că frica de necunoscut, frica de a fi dezamăgiţi de răspuns ne face să stăm cu spatele...
Absurdul meu
Sa fie oare cele 5 tigari fumate pana acum sau cele 2 cani de cafea? Sau poate doar teama…
Inima vrea sa evadeze…sa fuga…nu te mai vreau, imi urla ea in urechea stanga..nu te mai vreau, nu ai grija de mine, incerci mereu sa faci pe statuia rece si implacabila, ceilalti iti spun ca esti puternica, tu trebuie sa te iti joci rolul pana la capat, nu? Desi ma vezi ca ma doare, desi ma simti cand ma reflect in privirea ta, iti joci rolul pana la capat..
Nu pleca..te rog..nu pleca…
Inima vrea sa evadeze…sa fuga…nu te mai vreau, imi urla ea in urechea stanga..nu te mai vreau, nu ai grija de mine, incerci mereu sa faci pe statuia rece si implacabila, ceilalti iti spun ca esti puternica, tu trebuie sa te iti joci rolul pana la capat, nu? Desi ma vezi ca ma doare, desi ma simti cand ma reflect in privirea ta, iti joci rolul pana la capat..
Nu pleca..te rog..nu pleca…
miercuri, 12 mai 2010
Iubire... partea a 3a
Îmi iau capul în palme şi încerc să mă dezmeticesc.
- Ştii ce? Nu-mi pasă de Iad. De cunoştinţe. De 'opt-ul ăla întors'. De ură, răutate şi hăituială. Vreau să... vreau să pot să mă bucur de tine în fiecare zi. Restul? Restul… pe lângă. Dacă prin ceea ce sunt şi ceea ce voi reuşi să fac, voi fi de ajutor nu omenirii, ci unei singure persoane… atunci voi şti că te merit întru totul, că timpul pentru tine va fi doar pentru tine…
- Adică...
- Te rog, nu mă întrerupe, îi spun blând. Vreau să pot să mă bucur de tine, să-ţi spun cât te iubesc de mult, orice s-ar întâmpla…
Se ridică din fotoliu şi vine spre mine unduindu-se uşor... E atât de frumoasă!
- Şi pe urmă? După? mă întreabă răvăşindu-mi părul.
- Pe urmă... ce contează? Aşteptăm să se întoarcă cineva să ne zică... Sau mai bine nu! Mai bine nu ştim. Aflăm când vine momentul!
Mă ridic şi mă îndrept spre geam. Neonul de la reclama hotelului clipoceşte aproape inutil sub razele soarelui. Îmi umplu plămânii cu aer proaspăt.
Mă întorc şi mă îndrept spre mini-bar. Îmi iau o bere şi îmi aprind încă o ţigară.
Mă uit la ea şi zâmbesc. Încerc să o imit şi îmi duc mâinile la gură ca o portavoce. Îi fac cu ochiul, iar ea îmi surâde dulce.
Mă aplec peste fereastră şi tip:
- CHH... Sinaia, bună dimineaţa! Oficial o iubesc şi oficial nu-mi pasă ce se întâmplă după!
Râde cu poftă şi mă trage de curea înapoi.
Mai iau o gură de bere. Cine nu ştie ce gust are berea dimineaţa... merită să încerce, măcar o dată, sub razele calde de soare... Simţi cum sângele începe să circule mai vioi, cum inima se trezeşte...
- Nu ţi-e frică? mă întreabă punându-si braţele goale după gatul meu.
- Frică? De ce?
- De... după...
- În niciun caz frică... ceea ce simt într-adevăr e... poate nu mă crezi... dar e curiozitate, pentru că nimeni nu s-a întors să ne spună...
- Nici măcar un pic de frică?
- Ba da... frică... pentru că te voi pierde pe tine!
Zâmbeşte amar şi se abandonează total braţelor mele, se lasă parcă pradă mie.
- Spune-mi cât de mult mă iubeşti! mă roagă, lăsându-şi capul pe umărul meu.
Mai iau o gură de bere, peste braţul ei, mai trag un fum din ţigară, o strâng în braţe cu toata forţa şi ţip, cât să se audă în toată lumea:
- Te iubesc! Nu mă satur de tine şi te iubesc nespus, Viaţă!
- Ştii ce? Nu-mi pasă de Iad. De cunoştinţe. De 'opt-ul ăla întors'. De ură, răutate şi hăituială. Vreau să... vreau să pot să mă bucur de tine în fiecare zi. Restul? Restul… pe lângă. Dacă prin ceea ce sunt şi ceea ce voi reuşi să fac, voi fi de ajutor nu omenirii, ci unei singure persoane… atunci voi şti că te merit întru totul, că timpul pentru tine va fi doar pentru tine…
- Adică...
- Te rog, nu mă întrerupe, îi spun blând. Vreau să pot să mă bucur de tine, să-ţi spun cât te iubesc de mult, orice s-ar întâmpla…
Se ridică din fotoliu şi vine spre mine unduindu-se uşor... E atât de frumoasă!
- Şi pe urmă? După? mă întreabă răvăşindu-mi părul.
- Pe urmă... ce contează? Aşteptăm să se întoarcă cineva să ne zică... Sau mai bine nu! Mai bine nu ştim. Aflăm când vine momentul!
Mă ridic şi mă îndrept spre geam. Neonul de la reclama hotelului clipoceşte aproape inutil sub razele soarelui. Îmi umplu plămânii cu aer proaspăt.
Mă întorc şi mă îndrept spre mini-bar. Îmi iau o bere şi îmi aprind încă o ţigară.
Mă uit la ea şi zâmbesc. Încerc să o imit şi îmi duc mâinile la gură ca o portavoce. Îi fac cu ochiul, iar ea îmi surâde dulce.
Mă aplec peste fereastră şi tip:
- CHH... Sinaia, bună dimineaţa! Oficial o iubesc şi oficial nu-mi pasă ce se întâmplă după!
Râde cu poftă şi mă trage de curea înapoi.
Mai iau o gură de bere. Cine nu ştie ce gust are berea dimineaţa... merită să încerce, măcar o dată, sub razele calde de soare... Simţi cum sângele începe să circule mai vioi, cum inima se trezeşte...
- Nu ţi-e frică? mă întreabă punându-si braţele goale după gatul meu.
- Frică? De ce?
- De... după...
- În niciun caz frică... ceea ce simt într-adevăr e... poate nu mă crezi... dar e curiozitate, pentru că nimeni nu s-a întors să ne spună...
- Nici măcar un pic de frică?
- Ba da... frică... pentru că te voi pierde pe tine!
Zâmbeşte amar şi se abandonează total braţelor mele, se lasă parcă pradă mie.
- Spune-mi cât de mult mă iubeşti! mă roagă, lăsându-şi capul pe umărul meu.
Mai iau o gură de bere, peste braţul ei, mai trag un fum din ţigară, o strâng în braţe cu toata forţa şi ţip, cât să se audă în toată lumea:
- Te iubesc! Nu mă satur de tine şi te iubesc nespus, Viaţă!
Predispoziţie spre absurd Ep.14
- Hai să începem cu începutul...de fapt nici nu ştiu cu ce să încep...mintea mi-e inundată de întrebări...
Nici nu termină bine că întregul său corp începu să vibreze necontrolat, simţea că parcă se dezintegrează şi privindu-şi mâinile observă că acestea aveau o aură ciudată, albă...îşi vedea mâinile şi în acelaşi timp se vedea pe el însuşi...se simţea pe el însuşi...
- Ce-a fost asta? zise încercând să îşi dea seama dacă lucrurile au revenit la normal.
- Nu grăbi lucrurile, tranziţia trebuie să o faci în ritmul tău. Dacă te forţezi ai putea să dispari întro clipită.
- Dar nu a fost ceva voit. S-a întâmplat pur şi simplu.
- Aşa cum am mai spus, tu ştii deja răspunsurile la toate întrebările. Cea mai bună abordare este din aproape în aproape. Începutul pe care îl menţionezi tu nu este deloc un început, este chiar mijloc şi e normal să te pierzi în noianul de informaţii. Vezi tu realitatea asta a ta este încadrată de cele patru dimensiuni, buclate în jurul lor, contorsionate şi întrepătrunse, şi ca să fac o analogie...am putea să asemuim acest univers cu o bulă de săpun care pluteşte în derivă. Dar partea frumoasă este că nu este singura bulă şi ceea ce este cu adevărat extraordinar este că fiecare din aceste universuri dau naştere la alte şi alte universuri. O multitudine de lumi de explorat...
Nici nu termină bine că întregul său corp începu să vibreze necontrolat, simţea că parcă se dezintegrează şi privindu-şi mâinile observă că acestea aveau o aură ciudată, albă...îşi vedea mâinile şi în acelaşi timp se vedea pe el însuşi...se simţea pe el însuşi...
- Ce-a fost asta? zise încercând să îşi dea seama dacă lucrurile au revenit la normal.
- Nu grăbi lucrurile, tranziţia trebuie să o faci în ritmul tău. Dacă te forţezi ai putea să dispari întro clipită.
- Dar nu a fost ceva voit. S-a întâmplat pur şi simplu.
- Aşa cum am mai spus, tu ştii deja răspunsurile la toate întrebările. Cea mai bună abordare este din aproape în aproape. Începutul pe care îl menţionezi tu nu este deloc un început, este chiar mijloc şi e normal să te pierzi în noianul de informaţii. Vezi tu realitatea asta a ta este încadrată de cele patru dimensiuni, buclate în jurul lor, contorsionate şi întrepătrunse, şi ca să fac o analogie...am putea să asemuim acest univers cu o bulă de săpun care pluteşte în derivă. Dar partea frumoasă este că nu este singura bulă şi ceea ce este cu adevărat extraordinar este că fiecare din aceste universuri dau naştere la alte şi alte universuri. O multitudine de lumi de explorat...
marți, 11 mai 2010
Iubire... partea a 2a
- Ştii, dacă mă gândesc mai bine, zic aprinzându-mi o altă ţigară, parcă... (roşesc).
- Parcă ce? face ea ştrengăreşte.
- Parcă... Auzi, ţie ţi se pare că ar trebui să ştiu tot ce e în lumea asta?
Râde zgomotos şi scoate limba la mine.
- Dezvoltaţi subiectul, vă rog...
- Mă gândesc... mă gândesc că... deşi ar fi interesant, ar fi copleşitor şi...
- Obiecţie! spune deodată.
- Se respinge! îi zic zâmbind. Unde eram?
- Tocmai ce găsiseşi ceva interesant...
- A, da... Copleşitor. Aşa. Şi, pe lângă asta... ce aş face cu atâta informaţie?
- Ai lua zece la matematici speciale? Ai şti cum păianjenii înghit şerpişorii sau invers?
- De exemplu...
Sting ţigara şi mă îndrept spre pat, cu pachetul de Marlboro şi cafeaua rece după mine. Mă lungesc cu mâinile sub ceafă şi o privesc.
- Ţi-am mai zis că te iubesc?
- Numai în fiecare zi! îmi răspunde râzând.
Casc leneş şi mă gândesc că mai e destul timp de matematică.
- Ştii, dacă aş fi un fel de 'strămoşul tuturor cunoştinţelor'... aş avea mult mai mult timp de petrecut cu tine.
- Unu, te repeţi. Şi doi... Cât de sigur eşti?
- Păi...
- Nu, ia-o logic: ai şti tot. Buuun. Câtă omenire ar umbla după tine pentru lămuriri, idei, invenţii, posibilităţi, sfaturi... toate cele? Timpul pentru mine este... Stai, să reiterez (se face că vorbeşte la portavoce): CHH... TIMPUL PENTRU MINE ESTEEEE?
- Heh... Păi atunci... să ştii, să cunoşti tot… înseamnă... sfârşitul?
- Drumul contează, nu destinaţia! Daca destinaţia ta e să ştii tot, atunci... drumul e lung, anevoios şi... (zâmbeşte maliţios) opt-ul ăla întors!
- Adică...
- Da, exact.
Mai iau o gură de cafea şi îmi aprind o nouă ţigară. Încerc să suflu cerculeţe, nu ies şi mă las păgubaş.
- Şi atunci, îi spun întinzându-mă, atunci n-are rost?
- Ooo, ba da! Ştii că voi fi lângă tine tot drumul, orice variantă ai alege... Ştii că sunt a ta.
- Până când m...
- Moartea ne va despărţi, spune surâzând.
- Dar după? întreb cu inocenţa copilului care întreabă 'de ce e cerul albastru'.
- După... Cine s-a întors sa ne spună? Şi, până la urmă, ce contează ce e după?
Mă ridic şi mă aşez pe marginea patului.
- Dacă stau să mă gândesc bine... a şti tot e chiar un chin. Cred că din asta e făcut Iadul, dacă există.
- Sa mă repet? îmi spune încruntându-se... Timpul pentru mine? Sau mai bine, timpul pentru tine?
- Pentru mine?
- Pentru tine, evident!
- Ai dreptate, în felul tău, dar imaginează-ţi: să fii sursa tuturor de inspiraţie, ajutor real, să poţi vindeca toate bolile, să poţi opri războaiele… Să fii cunoscut, venerat, dorit, adulat, căutat…
- Hăituit, urmărit, fugărit, alergat, urât, invidiat...
- Victime colaterale? încerc să-mi găsesc scăparea.
- Hahaha! râde ea cu poftă. Nu, copii ai aceluiaşi demon. Ai aceluiaşi Iad. Tot ce e în lume aşa cum e… are rostul său. Ura, bolile, războaiele… toate provin din Raiul naturii. Sau din fiinţa umană, aşa cum este ea…
- Parcă ce? face ea ştrengăreşte.
- Parcă... Auzi, ţie ţi se pare că ar trebui să ştiu tot ce e în lumea asta?
Râde zgomotos şi scoate limba la mine.
- Dezvoltaţi subiectul, vă rog...
- Mă gândesc... mă gândesc că... deşi ar fi interesant, ar fi copleşitor şi...
- Obiecţie! spune deodată.
- Se respinge! îi zic zâmbind. Unde eram?
- Tocmai ce găsiseşi ceva interesant...
- A, da... Copleşitor. Aşa. Şi, pe lângă asta... ce aş face cu atâta informaţie?
- Ai lua zece la matematici speciale? Ai şti cum păianjenii înghit şerpişorii sau invers?
- De exemplu...
Sting ţigara şi mă îndrept spre pat, cu pachetul de Marlboro şi cafeaua rece după mine. Mă lungesc cu mâinile sub ceafă şi o privesc.
- Ţi-am mai zis că te iubesc?
- Numai în fiecare zi! îmi răspunde râzând.
Casc leneş şi mă gândesc că mai e destul timp de matematică.
- Ştii, dacă aş fi un fel de 'strămoşul tuturor cunoştinţelor'... aş avea mult mai mult timp de petrecut cu tine.
- Unu, te repeţi. Şi doi... Cât de sigur eşti?
- Păi...
- Nu, ia-o logic: ai şti tot. Buuun. Câtă omenire ar umbla după tine pentru lămuriri, idei, invenţii, posibilităţi, sfaturi... toate cele? Timpul pentru mine este... Stai, să reiterez (se face că vorbeşte la portavoce): CHH... TIMPUL PENTRU MINE ESTEEEE?
- Heh... Păi atunci... să ştii, să cunoşti tot… înseamnă... sfârşitul?
- Drumul contează, nu destinaţia! Daca destinaţia ta e să ştii tot, atunci... drumul e lung, anevoios şi... (zâmbeşte maliţios) opt-ul ăla întors!
- Adică...
- Da, exact.
Mai iau o gură de cafea şi îmi aprind o nouă ţigară. Încerc să suflu cerculeţe, nu ies şi mă las păgubaş.
- Şi atunci, îi spun întinzându-mă, atunci n-are rost?
- Ooo, ba da! Ştii că voi fi lângă tine tot drumul, orice variantă ai alege... Ştii că sunt a ta.
- Până când m...
- Moartea ne va despărţi, spune surâzând.
- Dar după? întreb cu inocenţa copilului care întreabă 'de ce e cerul albastru'.
- După... Cine s-a întors sa ne spună? Şi, până la urmă, ce contează ce e după?
Mă ridic şi mă aşez pe marginea patului.
- Dacă stau să mă gândesc bine... a şti tot e chiar un chin. Cred că din asta e făcut Iadul, dacă există.
- Sa mă repet? îmi spune încruntându-se... Timpul pentru mine? Sau mai bine, timpul pentru tine?
- Pentru mine?
- Pentru tine, evident!
- Ai dreptate, în felul tău, dar imaginează-ţi: să fii sursa tuturor de inspiraţie, ajutor real, să poţi vindeca toate bolile, să poţi opri războaiele… Să fii cunoscut, venerat, dorit, adulat, căutat…
- Hăituit, urmărit, fugărit, alergat, urât, invidiat...
- Victime colaterale? încerc să-mi găsesc scăparea.
- Hahaha! râde ea cu poftă. Nu, copii ai aceluiaşi demon. Ai aceluiaşi Iad. Tot ce e în lume aşa cum e… are rostul său. Ura, bolile, războaiele… toate provin din Raiul naturii. Sau din fiinţa umană, aşa cum este ea…
Predispoziţie spre absurd Ep.13
- Tu nu conştientizezi situaţia ta acum...îţi proiectezi un mediu propice pentru a te ajuta în această perioadă de tranziţie...de acomodare...cu alte cuvinte tu ai ales să fie aşa. Eşti arhitectul propriei creaţii.
- Tranziţie?! Stai un pic...eu...nu sunt mort...atât de real este totul...atât de intense sunt trăirile...şi năluca aceea...
- Energia nu este distrusă şi nici creată...se conservă...se transforma. Acest univers cu care ai fost învăţat, paradoxal...încearcă să se cunoască. Ştiu că îţi pare absurd...
- Nu, nu...de fiecare dată când îmi răspunzi la o întrebare, apar zece altele...de parcă aş desface o afurisită de păpuşă şi în loc de încă una mai mică ascunsă înăuntru, mie îmi apar zeci...sute...
Se ridică încet, se uită în jur aşteptându-se parcă să se întâmple ceva. Era o linişte de neclintit. Îşi frecă uşor tâmplele.
- Universul...care încearcă...să se cunoască...un pic tautologic nu crezi?
- Depinde din ce punct de vedere priveşti lucrurile. Aşa cum un mare fizician a spus: totul este relativ. Câtă înţelepciune în doar câteva cuvinte, a surprins însăşi existenţa întregului univers. Este una din puţinele excepţii în care limbajul chiar înfloreşte parcă gâdilând acea coardă neastâmpărată din mintea fiecăruia, acea voce ascunsă care pune mereu întrebarea „de ce?”...
Se aşeză din nou şi privirea îi alunecă în gol fără să mai schiţeze vreun gest...
- Tranziţie?! Stai un pic...eu...nu sunt mort...atât de real este totul...atât de intense sunt trăirile...şi năluca aceea...
- Energia nu este distrusă şi nici creată...se conservă...se transforma. Acest univers cu care ai fost învăţat, paradoxal...încearcă să se cunoască. Ştiu că îţi pare absurd...
- Nu, nu...de fiecare dată când îmi răspunzi la o întrebare, apar zece altele...de parcă aş desface o afurisită de păpuşă şi în loc de încă una mai mică ascunsă înăuntru, mie îmi apar zeci...sute...
Se ridică încet, se uită în jur aşteptându-se parcă să se întâmple ceva. Era o linişte de neclintit. Îşi frecă uşor tâmplele.
- Universul...care încearcă...să se cunoască...un pic tautologic nu crezi?
- Depinde din ce punct de vedere priveşti lucrurile. Aşa cum un mare fizician a spus: totul este relativ. Câtă înţelepciune în doar câteva cuvinte, a surprins însăşi existenţa întregului univers. Este una din puţinele excepţii în care limbajul chiar înfloreşte parcă gâdilând acea coardă neastâmpărată din mintea fiecăruia, acea voce ascunsă care pune mereu întrebarea „de ce?”...
Se aşeză din nou şi privirea îi alunecă în gol fără să mai schiţeze vreun gest...
luni, 10 mai 2010
Iubire... partea 1
- Te iubesc! Chiar te iubesc! îi spun somnoros.
Îmi zâmbeşte şi mă mângâie dulce pe faţă. Primele raze ale dimineţii încălzeau încet aşternutul şi parcă simţeam cum aerul proaspăt încearcă să intre prin geamul încă închis.
Mă ridic şi, cu privirea la ea, mă îndrept către birou. Iau în picioare blugii aruncaţi pe jos, mă împiedic şi scap o mică înjurătură.
Ea bufneşte în râs. Un râs atât de cristalin, de dulce şi de molipsitor încât uit de durerea de la degetul mic aproape instant.
Deschid geamul şi, în acelaşi timp, ridic pachetul de ţigări de pe masă.
Iau o ţigară cu disperarea nebună a lupului flămând. Mă aplec pe geam, privesc munţii şi o aprind. E acel 'ceva' în prima ţigară a zilei. E frumuseţea unui nou început; parca nu contează cum va continua. Dar prima ţigară mi-a deschis întotdeauna porţile zilei.
Mă întorc spre ea. Fără să doarmă, stătea cu ochii închişi şi se răsfăţa sub razele soarelui. Printre rotocoalele de fum, avea acea frumuseţe divină... Părea a fi statuia unei zeiţe, învăluită în ceaţa Olimpului.
- De ce mă iubeşti? mă întreabă deodată.
Încep sa râd.
- Pentru că... pur şi simplu, te iubesc... Îmi trebuie un motiv anume?
Mă strâmb şcolăreşte la ea şi continui:
- Nu mă satur de tine şi nu cred ca mă voi satura vreodată!
Râde din nou. Se vede că e fericită, dar încearcă sa n-o arate.
Mă aşez la birou. Îmi aprind o a doua ţigară. Iau sticla de cafea rece şi mă strâmb un pic după ce o gust. Din nou, un mic moment de glorie... Prima ţigară, prima gură de cafea...
Deschid caietul de notiţe şi încep să răscolesc prin ele. Bufnesc în râs.
- Cum mama naibii... abia m-am trezit şi m-am repezit în matematică...
Se ridică leneşă din pat şi vine lângă mine. Cât e de frumoasă!
- Ce nu înţelegi tu la păianjenii şi şerpişorii ăştia? întreabă inocentă.
- Eu le zic derivate parţiale şi integrale... dar sunt complet de acord cu tine... păianjeni şi şerpişori. Şi, sincer, nu înţeleg o boabă...
Îmi ia ţigara din colţul gurii şi trage un fum cu poftă. Evident, doar e primul fum al zilei.
- Ai vrea... Ai vrea să poţi să ştii toate astea la perfecţie? mă întreabă admirându-şi reflexia în geam.
- Păi, fac eu încurcat, îţi imaginezi! Aşa... din prima! rânjesc.
- Eşti sigur că ai vrea?
- Normal! spun sigur pe mine. Aş vrea sa ştiu... tot ce e în lume! De ce, unde, cum... TOT!
Râde.
- Auzi la el... normal! Îmi termină ţigara şi o stinge delicat în nisipul roşu din scrumieră. Un miros fals de vişină se ridică odată cu fumul.
- Mda, păi, ăăă… n-ar fi rău! Aş termina examenele şi... aş avea mai mult timp pentru tine! zic zâmbind tâmp.
- Păi examenele astea... n-au şi ele farmecul lor? întreabă ea ridicând dintr-o sprânceană.
- Hah... Ba daaa, cum sa nu? răspund ironic. E o reală plăcere...
Îmi zâmbeşte şi se aruncă în fotoliu. Strânge puţin din ochi, încercând să se ferească de soare.
Îmi zâmbeşte şi mă mângâie dulce pe faţă. Primele raze ale dimineţii încălzeau încet aşternutul şi parcă simţeam cum aerul proaspăt încearcă să intre prin geamul încă închis.
Mă ridic şi, cu privirea la ea, mă îndrept către birou. Iau în picioare blugii aruncaţi pe jos, mă împiedic şi scap o mică înjurătură.
Ea bufneşte în râs. Un râs atât de cristalin, de dulce şi de molipsitor încât uit de durerea de la degetul mic aproape instant.
Deschid geamul şi, în acelaşi timp, ridic pachetul de ţigări de pe masă.
Iau o ţigară cu disperarea nebună a lupului flămând. Mă aplec pe geam, privesc munţii şi o aprind. E acel 'ceva' în prima ţigară a zilei. E frumuseţea unui nou început; parca nu contează cum va continua. Dar prima ţigară mi-a deschis întotdeauna porţile zilei.
Mă întorc spre ea. Fără să doarmă, stătea cu ochii închişi şi se răsfăţa sub razele soarelui. Printre rotocoalele de fum, avea acea frumuseţe divină... Părea a fi statuia unei zeiţe, învăluită în ceaţa Olimpului.
- De ce mă iubeşti? mă întreabă deodată.
Încep sa râd.
- Pentru că... pur şi simplu, te iubesc... Îmi trebuie un motiv anume?
Mă strâmb şcolăreşte la ea şi continui:
- Nu mă satur de tine şi nu cred ca mă voi satura vreodată!
Râde din nou. Se vede că e fericită, dar încearcă sa n-o arate.
Mă aşez la birou. Îmi aprind o a doua ţigară. Iau sticla de cafea rece şi mă strâmb un pic după ce o gust. Din nou, un mic moment de glorie... Prima ţigară, prima gură de cafea...
Deschid caietul de notiţe şi încep să răscolesc prin ele. Bufnesc în râs.
- Cum mama naibii... abia m-am trezit şi m-am repezit în matematică...
Se ridică leneşă din pat şi vine lângă mine. Cât e de frumoasă!
- Ce nu înţelegi tu la păianjenii şi şerpişorii ăştia? întreabă inocentă.
- Eu le zic derivate parţiale şi integrale... dar sunt complet de acord cu tine... păianjeni şi şerpişori. Şi, sincer, nu înţeleg o boabă...
Îmi ia ţigara din colţul gurii şi trage un fum cu poftă. Evident, doar e primul fum al zilei.
- Ai vrea... Ai vrea să poţi să ştii toate astea la perfecţie? mă întreabă admirându-şi reflexia în geam.
- Păi, fac eu încurcat, îţi imaginezi! Aşa... din prima! rânjesc.
- Eşti sigur că ai vrea?
- Normal! spun sigur pe mine. Aş vrea sa ştiu... tot ce e în lume! De ce, unde, cum... TOT!
Râde.
- Auzi la el... normal! Îmi termină ţigara şi o stinge delicat în nisipul roşu din scrumieră. Un miros fals de vişină se ridică odată cu fumul.
- Mda, păi, ăăă… n-ar fi rău! Aş termina examenele şi... aş avea mai mult timp pentru tine! zic zâmbind tâmp.
- Păi examenele astea... n-au şi ele farmecul lor? întreabă ea ridicând dintr-o sprânceană.
- Hah... Ba daaa, cum sa nu? răspund ironic. E o reală plăcere...
Îmi zâmbeşte şi se aruncă în fotoliu. Strânge puţin din ochi, încercând să se ferească de soare.
Predispoziţie spre absurd Ep.12
- Nu...nu..aşa ceva este imposibil...
Continuă să privească abisul din faţa lui, parcă, în căutarea unui răspuns. Făcu un pas peste prag. Ceaţa groasă i se înfăşură în jurul piciorului. Simţea cum întreg piciorul i se răceşte, parcă devenind casabil.
- Entropia! exclamă ca şi când ar fi găsit răspunsul la o întrebare existenţială...entropia este forţa care ne aplatizează, ne frânge spiritul şi ne trage în tenebre...entropia înseamnă dezordine, entropia este iraţionalul, este cea care aduce echilibrul în universul omului raţional.
- ...universul omului ration, se auzi ca un ecou ironic.
Îşi retrase piciorul din marea cea neagră şi închise uşa. Se aşeză comod şi zise:
- Bun, hai să vedem...să punem punctul pe i. Dacă tot aleg calea „corectă” n-ar fi bine să îmi explici şi mie regulile acestui drum pe care ar trebui să îl urmez?
- Unul din cele mai mari impedimente ale tale era frica, peste care văd că ai trecut destul de bine. Frica de necunoscut orbeşte simţurile şi închide mintea, raţionalul devine iraţional şi instinctele primare acaparează deciziile.
- Bun, bun...mă bucur extraordinar de mult că sunt un curajos. Trecând peste asta, urmează întrebarea de baraj: De ce nu îmi amintesc cine sunt deşi tot ce am învăţat şi ce am fost învăţat îmi aduc aminte atât de clar?
Continuă să privească abisul din faţa lui, parcă, în căutarea unui răspuns. Făcu un pas peste prag. Ceaţa groasă i se înfăşură în jurul piciorului. Simţea cum întreg piciorul i se răceşte, parcă devenind casabil.
- Entropia! exclamă ca şi când ar fi găsit răspunsul la o întrebare existenţială...entropia este forţa care ne aplatizează, ne frânge spiritul şi ne trage în tenebre...entropia înseamnă dezordine, entropia este iraţionalul, este cea care aduce echilibrul în universul omului raţional.
- ...universul omului ration, se auzi ca un ecou ironic.
Îşi retrase piciorul din marea cea neagră şi închise uşa. Se aşeză comod şi zise:
- Bun, hai să vedem...să punem punctul pe i. Dacă tot aleg calea „corectă” n-ar fi bine să îmi explici şi mie regulile acestui drum pe care ar trebui să îl urmez?
- Unul din cele mai mari impedimente ale tale era frica, peste care văd că ai trecut destul de bine. Frica de necunoscut orbeşte simţurile şi închide mintea, raţionalul devine iraţional şi instinctele primare acaparează deciziile.
- Bun, bun...mă bucur extraordinar de mult că sunt un curajos. Trecând peste asta, urmează întrebarea de baraj: De ce nu îmi amintesc cine sunt deşi tot ce am învăţat şi ce am fost învăţat îmi aduc aminte atât de clar?
duminică, 9 mai 2010
Predispoziţie spre absurd Ep.11
Linişte. Se uită în jur încercând să înţeleagă ceva. Năluca nu mai era acolo, ba chiar si uşa dispăruse. Se lăsă uşor în genunchi în timp ce se uita la mâini. Îşi trecea încet degetele arătătoare peste celelalte încercând să simtă ceva. Erau acolo, era real...se lăsă mai jos şi simţi cu palmele podeaua. Era rece...era alba...era...
- Ciudat, se zice că nu suntem cu adevărat singuri decât atunci când murim...eu cum de m-am pricopsit cu tine?!
- Păi în primul rând nu mori şi în al doilea rând imi place că nu ţi-ai pierdut simţul umorului.
- Nu mor?! Atunci ce-ar fi să începi să îmi explici...
- Dar tu ştii deja răspunsurile, problema nu este în a pune întrebarea ci în a accepta răspunsul. Încăpăţânarea poate fi un aliat atât de puternic în majoritatea circumstanţelor. În cazul acesta clar nu este...
- IEŞIRE, comandă arătând întro direcţie oarecare...
O uşă îşi făcu apariţia. Se îndreptă spre ea fără reţineri şi o deschise...fu întâmpinat de aceeaşi pâclă neagră ca mai înainte.
- Eşti sigur că asta vrei?
Privind vastul întuneric, încercă să găsească un motiv întemeiat pentru a face pasul înapoi, a se răzgândi, a alege altă cale...
- De ce finalitatea este aceeaşi?! se întrebă retoric...gândind cu voce tare: existenţa mea aici este imposibilă şi totuşi pare atât de reală...asta înseamnă că...
- Nu, nu ai înebunit, nu e parte dintro fantezie sau visare...
- Ciudat, se zice că nu suntem cu adevărat singuri decât atunci când murim...eu cum de m-am pricopsit cu tine?!
- Păi în primul rând nu mori şi în al doilea rând imi place că nu ţi-ai pierdut simţul umorului.
- Nu mor?! Atunci ce-ar fi să începi să îmi explici...
- Dar tu ştii deja răspunsurile, problema nu este în a pune întrebarea ci în a accepta răspunsul. Încăpăţânarea poate fi un aliat atât de puternic în majoritatea circumstanţelor. În cazul acesta clar nu este...
- IEŞIRE, comandă arătând întro direcţie oarecare...
O uşă îşi făcu apariţia. Se îndreptă spre ea fără reţineri şi o deschise...fu întâmpinat de aceeaşi pâclă neagră ca mai înainte.
- Eşti sigur că asta vrei?
Privind vastul întuneric, încercă să găsească un motiv întemeiat pentru a face pasul înapoi, a se răzgândi, a alege altă cale...
- De ce finalitatea este aceeaşi?! se întrebă retoric...gândind cu voce tare: existenţa mea aici este imposibilă şi totuşi pare atât de reală...asta înseamnă că...
- Nu, nu ai înebunit, nu e parte dintro fantezie sau visare...
sâmbătă, 8 mai 2010
Predispoziţie spre absurd Ep.10
Cu fiecare pas făcut se apropia şi mai mult. Ajuns în dreptul la ceea ce ar fi trebuit să fie pragul uşii, se opri pentru o fracţiune de secundă...şi apoi făcu primul pas în întuneric.
Ţinu ochii deschişi pentru a fi sigur că nu ratează nici cea mai mică urmă de informaţie legată de ceea ce s-ar afla acolo. Spre surprinderea lui, întunericul se retrase de sub talpă şi podeaua albă îşi făcu apariţia. Cu fiecare pas făcut, pătrundea tot mai mult în cameră iar negrul ce-l înconjura părea a fii ca o ceaţă groasă care se strângea în partea opusă intrării lăsând loc albului imaculat. Întreaga pâclă se condensă în forma unei siluete şterse. Simţi cum inima îi bate din ce în ce mai puternic. Făptura părea o femeie dar era schiţată grosier iar faţa ei părea ştearsă, neconturată. Se opri ţintuind cu privirea năluca.
- C-c-cine esti? spuse stăpânindu-şi cu greu tremurul din glas.
Fără să facă mişcări distincte, veni înspre el oprindu-se chiar în faţa sa. Înstincitiv îşi închise ochii şi simţii adrenalina cum se împrăştia în tot corpul. Inima îi bătea atât de tare încât avea impresia că în orice moment o să îi sară din piept şi o să îl lase singur să înfrunte acea arătare.
- Deschide ochii!
Începu să respire regulat în încercarea de a încetini ritmul alert în care se afla corpul său. După câteva momente deschise şi ochii...
Ţinu ochii deschişi pentru a fi sigur că nu ratează nici cea mai mică urmă de informaţie legată de ceea ce s-ar afla acolo. Spre surprinderea lui, întunericul se retrase de sub talpă şi podeaua albă îşi făcu apariţia. Cu fiecare pas făcut, pătrundea tot mai mult în cameră iar negrul ce-l înconjura părea a fii ca o ceaţă groasă care se strângea în partea opusă intrării lăsând loc albului imaculat. Întreaga pâclă se condensă în forma unei siluete şterse. Simţi cum inima îi bate din ce în ce mai puternic. Făptura părea o femeie dar era schiţată grosier iar faţa ei părea ştearsă, neconturată. Se opri ţintuind cu privirea năluca.
- C-c-cine esti? spuse stăpânindu-şi cu greu tremurul din glas.
Fără să facă mişcări distincte, veni înspre el oprindu-se chiar în faţa sa. Înstincitiv îşi închise ochii şi simţii adrenalina cum se împrăştia în tot corpul. Inima îi bătea atât de tare încât avea impresia că în orice moment o să îi sară din piept şi o să îl lase singur să înfrunte acea arătare.
- Deschide ochii!
Începu să respire regulat în încercarea de a încetini ritmul alert în care se afla corpul său. După câteva momente deschise şi ochii...
vineri, 7 mai 2010
Predispoziţie spre absurd Ep.9
- Deschide ochii!
Privi uşa şi rămase înmărmurit. Totul era negru, uşa deschisă dădea întro încăpere complet întunecată. Nu distingea nimic înăuntru, nici măcar pereţii...tot ce vedea era o pată neagră dreptunghiulară. Instinctiv făcu câţiva paşi înapoi.
- Ce se întâmplă aici? Aşa ceva este imposibil!
Acea crăpătură dreptunghiulară în uniformitatea albă a camerei era fascinantă. Deşi temător, nu putea să îşi dezlipească privirea de la acel hău negru...i se părea că îl atrage, îi răscolea sentimentele...simţea cum se duce o luptă titanică între raţional şi iraţional, încerca să pătrundă vastitatea întunecată şi nu putea...
- Vezi tu, nu poţi să cuprinzi ceea ce nu este acolo...raţionalizarea te poate duce în pragul nebuniei când eşti confruntat cu aşa ceva...
- Da, dar...trebuie...deşi nu este posibil aşa ceva...întunericul...este absenţa luminii, dar uşa aceea...delimitează o cameră deci logica dictează că ar trebui cel puţin un firicel de lumină să pătrundă şi să ofere informaţii legate de conţinut...
- Şi totuşi matematicienii au inventat mulţimea numerelor complexe...de ce oare?...
- Pentru că...dar...nu...aşa ceva se poate percepe doar cu mintea...omul nu poate vizualiza spaţialitatea unui asemenea concept.
- Şi totuşi te uiţi la aşa ceva, ba chiar te priveşte înapoi...
Deşi fiecare părticică a corpului său se opunea, începu să facă paşi mici către acea deschidere...
- Să înţeleg că, în pofida tuturor instinctelor tale, ai decis să mergi mai departe?
- Moartea...moartea nu este decât începutul...
Îşi continuă înaintarea către abisul acela întunecat...
Privi uşa şi rămase înmărmurit. Totul era negru, uşa deschisă dădea întro încăpere complet întunecată. Nu distingea nimic înăuntru, nici măcar pereţii...tot ce vedea era o pată neagră dreptunghiulară. Instinctiv făcu câţiva paşi înapoi.
- Ce se întâmplă aici? Aşa ceva este imposibil!
Acea crăpătură dreptunghiulară în uniformitatea albă a camerei era fascinantă. Deşi temător, nu putea să îşi dezlipească privirea de la acel hău negru...i se părea că îl atrage, îi răscolea sentimentele...simţea cum se duce o luptă titanică între raţional şi iraţional, încerca să pătrundă vastitatea întunecată şi nu putea...
- Vezi tu, nu poţi să cuprinzi ceea ce nu este acolo...raţionalizarea te poate duce în pragul nebuniei când eşti confruntat cu aşa ceva...
- Da, dar...trebuie...deşi nu este posibil aşa ceva...întunericul...este absenţa luminii, dar uşa aceea...delimitează o cameră deci logica dictează că ar trebui cel puţin un firicel de lumină să pătrundă şi să ofere informaţii legate de conţinut...
- Şi totuşi matematicienii au inventat mulţimea numerelor complexe...de ce oare?...
- Pentru că...dar...nu...aşa ceva se poate percepe doar cu mintea...omul nu poate vizualiza spaţialitatea unui asemenea concept.
- Şi totuşi te uiţi la aşa ceva, ba chiar te priveşte înapoi...
Deşi fiecare părticică a corpului său se opunea, începu să facă paşi mici către acea deschidere...
- Să înţeleg că, în pofida tuturor instinctelor tale, ai decis să mergi mai departe?
- Moartea...moartea nu este decât începutul...
Îşi continuă înaintarea către abisul acela întunecat...
Despărţire... partea a 2a
Mi-am stins ţigara şi mi-am aprins imediat una nouă. Mă uitam la jar şi încercam să mi-l imaginez ca pe capa roşie pe care o vede un taur...
Mi-a zâmbit triumfătoare.
- Uite, vezi, îmi înnegresc plămânii şi tu? Tu nu zici un cuvânt! Poate... poate a fost tot ceea ce mi-am dorit, dar vreau să văd că-ţi pasă, cât de puţin! ţip aproape isteric. Mi-a ajuns. M-am săturat de tine! Vreau pe cineva care să nu-mi vorbească atunci când mă îmbăt, să strâmbe din nas când mă îngraş, să se enerveze când mă bat... Asta vreau... Vreau pe cineva căreia să-i pese! Să-i pese CE simt, sa-i pese CUM gândesc!
Faţa i s-a schimbat brusc. Mi se părea cumva... schimonosită, răvăşită... urâtă!
S-a ridicat şi a venit către mine. A vrut să mi se aşeze în braţe dar am respins-o. Aproape am îmbrâncit-o.
Stătea pe covor, în mijlocul camerei şi mă privea îngrozită.
- Ştiai că la mare, când săream ca nebunii în valurile enorme, am vrut să te înec? am întrebat-o retoric, afişându-mi cel mai nebun rânjet posibil pe buze. Ai idee de cate ori m-am trezit în miez de noapte şi m-am gândit, cu o luciditate care mă speria şi pe mine, să-ţi acopăr faţa cu perna şi să o ţin apăsată pană în 'acel' moment? Nu ţi-a păsat nicio clipă că te-am înşelat, mai mult decât o dată şi că te-am părăsit pentru prieteni. Ştiai că mă voi întoarce la tine! Ei bine... S-A TERMINAT!
Mă ridic din fotoliu, mă apropii de fereastră şi privesc afară. Soarele încă nu apusese, dar luna se făcea văzută, mare, plină, vie, ca printr-o perdea.
- Ce noapte frumoasă... Cred că voi ieşi în oraş. Voi merge într-un bar fără tine, mă voi distra fără tine, voi dansa fără tine, voi cunoaşte o fată... şi nu mă voi mai întoarce la tine NICIODATĂ! îi spun pe cel mai sadic ton de care pot da dovadă. Dacă mă gândesc mai bine... a sunat ca o sentinţă, fără posibilitatea unei ultime dorinţe.
Se uita la mine speriată, chiar terifiată, aşa cum n-am văzut-o niciodată.
- Ştii ceva? îi spun calm. Te urăsc. Nu vreau să te mai văd vreodată.
Încerca disperată să mă urmărească şi parcă nu avea forţa să se ridice de jos. Mă privea cum priveşte călătorul prin deşert paharul cu apă.
Mi-am pus geaca şi am trecut pe lângă oglinda mare din hol.
M-am oprit pentru o secundă să-mi aranjez părul. Am privit-o.
- Taci! Nu spune nimic! E loc pentru un singur cuvânt...
Deschid uşa şi păşesc în hol. Mă simţeam... mai uşor. Deşi ACEL cuvânt mă îngreuna... Mă apăsa cu toată furia, cu toată greutatea, cu toată puterea sa, pe cap, pe umeri... mă micşora, mă tasa...
Bag cheia în broască şi mă pregătesc să închid uşa.
Zâmbesc şi îi scuip peste umăr:
- Adio, Singurătate!
Mi-a zâmbit triumfătoare.
- Uite, vezi, îmi înnegresc plămânii şi tu? Tu nu zici un cuvânt! Poate... poate a fost tot ceea ce mi-am dorit, dar vreau să văd că-ţi pasă, cât de puţin! ţip aproape isteric. Mi-a ajuns. M-am săturat de tine! Vreau pe cineva care să nu-mi vorbească atunci când mă îmbăt, să strâmbe din nas când mă îngraş, să se enerveze când mă bat... Asta vreau... Vreau pe cineva căreia să-i pese! Să-i pese CE simt, sa-i pese CUM gândesc!
Faţa i s-a schimbat brusc. Mi se părea cumva... schimonosită, răvăşită... urâtă!
S-a ridicat şi a venit către mine. A vrut să mi se aşeze în braţe dar am respins-o. Aproape am îmbrâncit-o.
Stătea pe covor, în mijlocul camerei şi mă privea îngrozită.
- Ştiai că la mare, când săream ca nebunii în valurile enorme, am vrut să te înec? am întrebat-o retoric, afişându-mi cel mai nebun rânjet posibil pe buze. Ai idee de cate ori m-am trezit în miez de noapte şi m-am gândit, cu o luciditate care mă speria şi pe mine, să-ţi acopăr faţa cu perna şi să o ţin apăsată pană în 'acel' moment? Nu ţi-a păsat nicio clipă că te-am înşelat, mai mult decât o dată şi că te-am părăsit pentru prieteni. Ştiai că mă voi întoarce la tine! Ei bine... S-A TERMINAT!
Mă ridic din fotoliu, mă apropii de fereastră şi privesc afară. Soarele încă nu apusese, dar luna se făcea văzută, mare, plină, vie, ca printr-o perdea.
- Ce noapte frumoasă... Cred că voi ieşi în oraş. Voi merge într-un bar fără tine, mă voi distra fără tine, voi dansa fără tine, voi cunoaşte o fată... şi nu mă voi mai întoarce la tine NICIODATĂ! îi spun pe cel mai sadic ton de care pot da dovadă. Dacă mă gândesc mai bine... a sunat ca o sentinţă, fără posibilitatea unei ultime dorinţe.
Se uita la mine speriată, chiar terifiată, aşa cum n-am văzut-o niciodată.
- Ştii ceva? îi spun calm. Te urăsc. Nu vreau să te mai văd vreodată.
Încerca disperată să mă urmărească şi parcă nu avea forţa să se ridice de jos. Mă privea cum priveşte călătorul prin deşert paharul cu apă.
Mi-am pus geaca şi am trecut pe lângă oglinda mare din hol.
M-am oprit pentru o secundă să-mi aranjez părul. Am privit-o.
- Taci! Nu spune nimic! E loc pentru un singur cuvânt...
Deschid uşa şi păşesc în hol. Mă simţeam... mai uşor. Deşi ACEL cuvânt mă îngreuna... Mă apăsa cu toată furia, cu toată greutatea, cu toată puterea sa, pe cap, pe umeri... mă micşora, mă tasa...
Bag cheia în broască şi mă pregătesc să închid uşa.
Zâmbesc şi îi scuip peste umăr:
- Adio, Singurătate!
joi, 6 mai 2010
Judecata...
[..]
- La acuzaţiile aduse, cum pledează acuzatul?
- Nevinovat, onorată instanţă!
- Juriul a ajuns la un verdict unanim?
- Da onorată instanţă. În cazul Catius împotriva societăţii, declarăm acuzatul vinovat de toate crimele aduse societăţii. Sugerăm sentinţa maximă.
- Acuzatul să se ridice...având în vedere crimele aduse împotriva societăţii, şi anume: împotrivirea de a traversa pe roşu, încercarea de a se conforma codului rutier, încercarea de a ieşi din rutină şi tentativa de instigare şi împotrivire contra conduitei maselor, tentativa de a reuşi prin bună purtare şi cinste, încăpăţânarea de a se conforma deşi a fost somat de nenumărate ori, tentativa de a deschide ochii oamenilor şi crima supremă: încercarea de a gândi şi de a fi creativ...acuzatul este găsit vinovat şi sancţionat cu pedeapsa maximă: retardarea şi eliberarea înapoi în societate.
[..]
- La acuzaţiile aduse, cum pledează acuzatul?
- Nevinovat, onorată instanţă!
- Juriul a ajuns la un verdict unanim?
- Da onorată instanţă. În cazul Catius împotriva societăţii, declarăm acuzatul vinovat de toate crimele aduse societăţii. Sugerăm sentinţa maximă.
- Acuzatul să se ridice...având în vedere crimele aduse împotriva societăţii, şi anume: împotrivirea de a traversa pe roşu, încercarea de a se conforma codului rutier, încercarea de a ieşi din rutină şi tentativa de instigare şi împotrivire contra conduitei maselor, tentativa de a reuşi prin bună purtare şi cinste, încăpăţânarea de a se conforma deşi a fost somat de nenumărate ori, tentativa de a deschide ochii oamenilor şi crima supremă: încercarea de a gândi şi de a fi creativ...acuzatul este găsit vinovat şi sancţionat cu pedeapsa maximă: retardarea şi eliberarea înapoi în societate.
[..]
Despărţire... partea 1
Mi-am aprins o ţigară şi m-am aruncat în fotoliu. Ea stătea încă leneşă, întinsă pe pat şi-mi zâmbea. Avea acel 'je ne sais quoi' care, oricât mă încăpăţânam să mi se pară respingător, mă atrăgea cu o putere inimaginabilă.
- Ştii, i-am spus deodată, m-am săturat. Mi-a ajuns.
A început să râdă nebuneşte, parcă aş fi spus cel mai bun banc pe care îl aveam în repertoriu. Era frumoasă atunci când râdea.
- Nu râde... vorbesc serios! Devii... (încerc să-mi găsesc cel mai potrivit cuvânt) devii plictisitoare!
Încerca din răsputeri să pară serioasă.
- Ştiu, ştiu ce vrei să zici! Şi ai dreptate... Cât timp am fost împreună, am făcut tot ceea ce am vrut să fac. Am stat la băut nopţi întregi cu băieţii şi nu te-ai supărat că m-am îmbătat ca un porc, m-am îngrăşat şi n-ai zis niciun cuvânt, m-am încăierat şi m-am bătut cu imbecilii ăia în faţa ta şi nici măcar nu te-ai încruntat... Ne-am simţit bine împreună... Mai mult decât bine... Minunat, de nenumărate ori!
Mai trag un fum, aproape nostalgic şi continui:
- Îţi aminteşti când alergam ca nebunii prin lanul de grâu sau când ne plimbam cu bicicletele noaptea, pe şosele întunecate? Îţi aduci aminte cum stăteam întinşi pe iarbă şi număram stelele sau cum ne jucam ore întregi pe calculator? Îţi aduci aminte în ce hal puteam să înjurăm la meciurile de fotbal sau cum stăteam pe treptele Teatrului Naţional şi râdeam de oamenii care ieşeau de la metrou? Îţi aminteşti chetele pentru bere, după-amiezile atât de lungi fără ţigări sau cum ne ascundeam de frig în staţiile de metrou fără un ban în buzunar?
Mă străfulgeră cu o privire victorioasă. O simţeam pe deplin încrezătoare în propriile forţe. Şi asta chiar începea să mă enerveze! Aş fi vrut să-i pun perna pe faţă! Deja simţeam că e prea mult pentru mine... Aveam senzaţia că puterile mă părăsesc, iar ea era din ce în ce mai sigură pe ea.
- Ştii, i-am spus deodată, m-am săturat. Mi-a ajuns.
A început să râdă nebuneşte, parcă aş fi spus cel mai bun banc pe care îl aveam în repertoriu. Era frumoasă atunci când râdea.
- Nu râde... vorbesc serios! Devii... (încerc să-mi găsesc cel mai potrivit cuvânt) devii plictisitoare!
Încerca din răsputeri să pară serioasă.
- Ştiu, ştiu ce vrei să zici! Şi ai dreptate... Cât timp am fost împreună, am făcut tot ceea ce am vrut să fac. Am stat la băut nopţi întregi cu băieţii şi nu te-ai supărat că m-am îmbătat ca un porc, m-am îngrăşat şi n-ai zis niciun cuvânt, m-am încăierat şi m-am bătut cu imbecilii ăia în faţa ta şi nici măcar nu te-ai încruntat... Ne-am simţit bine împreună... Mai mult decât bine... Minunat, de nenumărate ori!
Mai trag un fum, aproape nostalgic şi continui:
- Îţi aminteşti când alergam ca nebunii prin lanul de grâu sau când ne plimbam cu bicicletele noaptea, pe şosele întunecate? Îţi aduci aminte cum stăteam întinşi pe iarbă şi număram stelele sau cum ne jucam ore întregi pe calculator? Îţi aduci aminte în ce hal puteam să înjurăm la meciurile de fotbal sau cum stăteam pe treptele Teatrului Naţional şi râdeam de oamenii care ieşeau de la metrou? Îţi aminteşti chetele pentru bere, după-amiezile atât de lungi fără ţigări sau cum ne ascundeam de frig în staţiile de metrou fără un ban în buzunar?
Mă străfulgeră cu o privire victorioasă. O simţeam pe deplin încrezătoare în propriile forţe. Şi asta chiar începea să mă enerveze! Aş fi vrut să-i pun perna pe faţă! Deja simţeam că e prea mult pentru mine... Aveam senzaţia că puterile mă părăsesc, iar ea era din ce în ce mai sigură pe ea.
Predispoziţie spre absurd Ep.8
Vocea aceea sinistră îi distrase atenţia de la întrebare. Parcă inconştient, se ridică si începu să alerge în direcţia de unde credea că se aude sunetul.
- Camera aceasta...nu e deloc o cameră, zise cu o urmă de frică în glas. CE ESTE LOCUL ACESTA?
Continuă să alerge... se opri...privi înapoi, sau cel puţin asa crezu...văzu o uşă.
- Şi uşa aceea de unde a mai apărut? RĂSPUNDE-MI!
- Uşa aceea nu era acolo, a apărut în momentul în care ai conştientizat existenţa ei.
- Adică...e o ieşire?
- Dacă asta vrei, asta este...alegerea e a ta.
Făcu câţiva paşi înspre uşă temător că ar putea dispărea în orice clipă. Se opri în faţa ei şi o atinse uşor, îi simţi textura, îşi trecu degetele peste lemnul rece al uşii...
- E reală, zise uşurat.
- Normal că este...şi totuşi realitatea asta de care vorbeşti...creierul uman e atât de uşor de păcălit încât cu greu te poţi baza pe ceea ce îţi zice că e real.
- Adică vrei să zici că...şi împinse uşor în uşă. E încuiată, zise surprins.
- Ha, adică îmi spui că ai uitat cum funcţionează o uşă? Cu greu pot crede aşa ceva...
Făcu un pas înapoi cât să poată cuprinde întreaga uşă cu privirea.
- Nu...nu...eu nu...am uitat...
- Şi atunci de ce nu o deschizi? Tu ai vrut să fie acolo...tu ai ales...
Închise ochii şi apăsă uşor pe clanţă. Împinse uşa încet dar ferm. Nu simţi nicio rezistenţă...
- Camera aceasta...nu e deloc o cameră, zise cu o urmă de frică în glas. CE ESTE LOCUL ACESTA?
Continuă să alerge... se opri...privi înapoi, sau cel puţin asa crezu...văzu o uşă.
- Şi uşa aceea de unde a mai apărut? RĂSPUNDE-MI!
- Uşa aceea nu era acolo, a apărut în momentul în care ai conştientizat existenţa ei.
- Adică...e o ieşire?
- Dacă asta vrei, asta este...alegerea e a ta.
Făcu câţiva paşi înspre uşă temător că ar putea dispărea în orice clipă. Se opri în faţa ei şi o atinse uşor, îi simţi textura, îşi trecu degetele peste lemnul rece al uşii...
- E reală, zise uşurat.
- Normal că este...şi totuşi realitatea asta de care vorbeşti...creierul uman e atât de uşor de păcălit încât cu greu te poţi baza pe ceea ce îţi zice că e real.
- Adică vrei să zici că...şi împinse uşor în uşă. E încuiată, zise surprins.
- Ha, adică îmi spui că ai uitat cum funcţionează o uşă? Cu greu pot crede aşa ceva...
Făcu un pas înapoi cât să poată cuprinde întreaga uşă cu privirea.
- Nu...nu...eu nu...am uitat...
- Şi atunci de ce nu o deschizi? Tu ai vrut să fie acolo...tu ai ales...
Închise ochii şi apăsă uşor pe clanţă. Împinse uşa încet dar ferm. Nu simţi nicio rezistenţă...
miercuri, 5 mai 2010
Predispoziţie spre absurd Ep.7
- Credeam că am lămurit acest aspect. Nu este important cine sau ce sunt eu, ceea ce contează este drumul ce urmează să îl parcurgi. Asta dacă vrei să îl parcurgi...
- Şi dacă nu vreau, care e alternativa? Moartea?
- Pentru a scurta răspunsul...da! Nu există alegere corectă sau greşită, trebuie să te desprinzi de aceste dogme umane.
- Deci pe de-o parte am acest drum care se pare că îmi aduce o maturizare spirituală iar pe de altă parte, am moartea...Grea alegere având în vedere că instinctul primar al oricărei fiinţe vii, plecând de la cel mai mic parazit şi până la măreţele balene, este acela de supravieţuire.
- Trebuie să conştientizezi că exact lucrul ăsta nu este, înţelege că nu e ca şi când în stânga ai otrava şi în dreapta antidotul. Poţi înţelege, dar nu vrei...prea multe parâme te leagă de mal. Grandoarea oceanului te aşteapă şi tu te pregăteşti de furtună. Ceea ce probabil încă nu înţelegi, deşi mai târziu o să îţi fie clar ca lumina zilei, este că indiferent de alegere, finalitatea este aceeaşi.
- Deci o să mor în ambele variante, zise zâmbind uşor.
- Viaţă şi moarte, bine şi rău, alb şi negru...distincţii arhicunoscute în conştiinţa umană. Te-ai gândit vreodată să faci un pas în spate şi să vezi aceste gravuri ale minţii umane sau mai bine, să priveşti din perspectiva unei pietre sau a unui fluture aceste aşa zise virtuţi, idealuri, temeri...
- O piatră e o piatră, nu poate să plângă, să râdă, să conştientizeze că e piatră...
- Câtă aroganţă adunată întro atât de mică fiinţă, zise aproape râzând. Dar de unde ştii? De unde atâta certitudine?
- Şi dacă nu vreau, care e alternativa? Moartea?
- Pentru a scurta răspunsul...da! Nu există alegere corectă sau greşită, trebuie să te desprinzi de aceste dogme umane.
- Deci pe de-o parte am acest drum care se pare că îmi aduce o maturizare spirituală iar pe de altă parte, am moartea...Grea alegere având în vedere că instinctul primar al oricărei fiinţe vii, plecând de la cel mai mic parazit şi până la măreţele balene, este acela de supravieţuire.
- Trebuie să conştientizezi că exact lucrul ăsta nu este, înţelege că nu e ca şi când în stânga ai otrava şi în dreapta antidotul. Poţi înţelege, dar nu vrei...prea multe parâme te leagă de mal. Grandoarea oceanului te aşteapă şi tu te pregăteşti de furtună. Ceea ce probabil încă nu înţelegi, deşi mai târziu o să îţi fie clar ca lumina zilei, este că indiferent de alegere, finalitatea este aceeaşi.
- Deci o să mor în ambele variante, zise zâmbind uşor.
- Viaţă şi moarte, bine şi rău, alb şi negru...distincţii arhicunoscute în conştiinţa umană. Te-ai gândit vreodată să faci un pas în spate şi să vezi aceste gravuri ale minţii umane sau mai bine, să priveşti din perspectiva unei pietre sau a unui fluture aceste aşa zise virtuţi, idealuri, temeri...
- O piatră e o piatră, nu poate să plângă, să râdă, să conştientizeze că e piatră...
- Câtă aroganţă adunată întro atât de mică fiinţă, zise aproape râzând. Dar de unde ştii? De unde atâta certitudine?
marți, 4 mai 2010
Predispoziţie spre absurd Ep.6
Un sunet ciudat îi atrase atenţia. Era vocea unei femei sau cel puţin aşa i se păru. Deşi auzi perfect nu putu să distingă sau să înţeleagă cuvintele.
- Ce-a fost asta? zise în timp ce se ridică în picioare căutând parcă sursa acelei voci distorsionate.
Linişte. Nici un răspuns. Avea un sentiment ciudat, ca şi când lucrurile nu mai erau la locul lor, o presimţire sinistră.
- Cine este acolo? zise încercând parcă să umple întreaga tăcere cu acele trei cuvinte...
- Extraordinară şi ciudată maşinărie mintea umană este. Poţi pătrunde până în cele mai îndepărtate locaţii, imagina cele mai înalte vârfuri sau chiar...chiar îngloba un întreg univers...
- De ce nu mi-ai răspuns? întrebă în timp ce îşi continuă căutarea sursei acelei voci feminine.
- Ştii, trebuie să renunţi la toate poverile şi dubiile pe care le duci în spate. Timpul nu îşi are loc, spaţiul nu îşi are sens acolo unde urmează să mergi. Trebuie să renunţi la prejudecăţi, tot ceea ce ai învăţat până acum despre acest univers este doar o picătură întrun vast ocean al cunoaşterii. Întradevăr sunteţi actori mici, dar capabili de lucuri extraordinar de mari.
- Cine eşti tu de fapt?
- Ce-a fost asta? zise în timp ce se ridică în picioare căutând parcă sursa acelei voci distorsionate.
Linişte. Nici un răspuns. Avea un sentiment ciudat, ca şi când lucrurile nu mai erau la locul lor, o presimţire sinistră.
- Cine este acolo? zise încercând parcă să umple întreaga tăcere cu acele trei cuvinte...
- Extraordinară şi ciudată maşinărie mintea umană este. Poţi pătrunde până în cele mai îndepărtate locaţii, imagina cele mai înalte vârfuri sau chiar...chiar îngloba un întreg univers...
- De ce nu mi-ai răspuns? întrebă în timp ce îşi continuă căutarea sursei acelei voci feminine.
- Ştii, trebuie să renunţi la toate poverile şi dubiile pe care le duci în spate. Timpul nu îşi are loc, spaţiul nu îşi are sens acolo unde urmează să mergi. Trebuie să renunţi la prejudecăţi, tot ceea ce ai învăţat până acum despre acest univers este doar o picătură întrun vast ocean al cunoaşterii. Întradevăr sunteţi actori mici, dar capabili de lucuri extraordinar de mari.
- Cine eşti tu de fapt?
luni, 3 mai 2010
Fata merge pe jos
Bate vântul…trânteşte sufletul de jos
Strigă cioara…iar…nervii mei nu sunt de fier
Frigul iar a invins…
Duminică seara
Vroiam doar un duş, un duş lung şi cald, şi plăcut şi relaxant
( Baia, dragilor, baia este locul în care suntem singuri..singuri şi goi, şi încrezatori, şi ne curăţăm. Acolo nu sunt inhibiţii, nu există pericole, nu trebuie să avem grijă dacă părul ne stă bine. Acolo mă uit în oglindă şi mă văd…pe mine mă văd, fără umbre, fără luminiţe înşelătoare…doar eu.)
Si bineînţeles, după legile ironice ale universului, apa nu era fierbinte, ci călâie.
Haide să încercăm să definim conceptul de “apă călâie”.
Dex = căldicel, căldișor, călduț, încropit.
Eu = mă amuză sincer definiţia oficială…imi e usor simpatică, parcă nu mai e atât de gri dupa ei, nu, parcă e chiar OK?
Călduţă, apă călduţă…insuficient de rece încât să te facă să renunţi, dar suficient de caldă cât să speri..să speri că o să se încălzească ( o sa fie soare, o sa fie mâine, acest mâine care depinde numai de punctul de referinţă azi, pentru că azi e in fiecare zi, şi mâine…o sa fie…nu îţi rămâne altceva de facut decât de zambit ).
Aşa trebuie să fie şi viaţa? Călâie..ca un duş călduţ…ne bălăcim în apa asta CĂLDUŢĂ, înotăm în teama de sinceritate..ne scufundam în mediocritate, ne ascundem de responsabilitate, ne înecăm dorinţele, visurile, speranţele ca să nu îi rănim pe ceilalţi..sperand că celorlalţi le pasă.
Luni şi marti apa a fost din nou fierbinte..asta nu înseamnă că o sa uit… în schimb nopţile sunt din ce în ce mai reci…dar despre nopţile reci..altă dată.
Predispoziţie spre absurd Ep.5
- Şi cum percepi tu acest limbaj? Care parte a corpului tău este în rezonanţă cu acest limbaj? Care este mediul de transmisie al acestui limbaj?
- Logic, dacă limbajul matematic se manifestă în acest univers prin legile fizicii, putem spune că...
Deschise ochii larg si privi în gol câteva momente...
- ...putem spune că îl resimţim prin fiecare atom al corpului nostru; fiecare moleculă, fiecare cuantă a existenţei noastre este guvernată de aceste legi rezultate din transpunerea acestui limbaj elementar din neant în lumină...
Îşi plecă privirea anticipând următoarea întrebare...
- Şi cam câte dintre aceste miriade de cuante care alcătuiesc corpul tău le poţi controla? Şi cu ce fineţe?
- Aşa ceva este imposibil...nici cel mai talentat păpuşar n-ar putea să-şi controleze marioneta având la dispoziţie atâtea legături...
- Fascinant cuvânt...imposibil...aparent antonimul posibilului dar cu o urmă de speranţă, de optimism. Dar să subliniez aspectul interesant pe care l-ai adus în discuţie: un păpuşar şi o marionetă...tu şi corpul tău...frumoasă paralelă...
Închise iarăşi ochii şi privi culoarea formată la trecerea luminii prin pleoapele sale. Era un portocaliu cald, o culoare care îl liniştea. Zâmbi...
- Da, zise, un păpuşar şi marioneta sa...un autor celebru a exprimat lucrul acesta mult mai plastic...lumea este o scenă şi toţi suntem micii ei actori...
...extrem, extrem de mici repetă în gând şi plecă iarăşi capul.
- Logic, dacă limbajul matematic se manifestă în acest univers prin legile fizicii, putem spune că...
Deschise ochii larg si privi în gol câteva momente...
- ...putem spune că îl resimţim prin fiecare atom al corpului nostru; fiecare moleculă, fiecare cuantă a existenţei noastre este guvernată de aceste legi rezultate din transpunerea acestui limbaj elementar din neant în lumină...
Îşi plecă privirea anticipând următoarea întrebare...
- Şi cam câte dintre aceste miriade de cuante care alcătuiesc corpul tău le poţi controla? Şi cu ce fineţe?
- Aşa ceva este imposibil...nici cel mai talentat păpuşar n-ar putea să-şi controleze marioneta având la dispoziţie atâtea legături...
- Fascinant cuvânt...imposibil...aparent antonimul posibilului dar cu o urmă de speranţă, de optimism. Dar să subliniez aspectul interesant pe care l-ai adus în discuţie: un păpuşar şi o marionetă...tu şi corpul tău...frumoasă paralelă...
Închise iarăşi ochii şi privi culoarea formată la trecerea luminii prin pleoapele sale. Era un portocaliu cald, o culoare care îl liniştea. Zâmbi...
- Da, zise, un păpuşar şi marioneta sa...un autor celebru a exprimat lucrul acesta mult mai plastic...lumea este o scenă şi toţi suntem micii ei actori...
...extrem, extrem de mici repetă în gând şi plecă iarăşi capul.
duminică, 2 mai 2010
Predispoziţie spre absurd Ep.4
- Ştiu, realizarea limitărilor acestui limbaj te face să te întrebi cum s-ar putea îmbunătăţi. Hai să îţi fac hatârul, să îţi dau apă la moară şi să raţionalizăm un pic exerciţiul. Dacă îmi permiţi...
- Nu e ca şi când as putea să te opresc, răspunse zâmbind.
- Bun, bun...ironie, o să ajungem şi acolo. Dar să nu anticipăm finalul. Cum spuneam, să raţionalizăm...avem un emiţător care încearcă să transmită în esenţă un model, o configuraţie, o structură, o aranjare a propriilor neuroni către un receptor prin intermediul unui mediu gazos. Luăm cazul ideal în care această dispunere neuronală nu determină realizarea de conexiuni adiacente deşi în realitate foarte rar se întâmplă lucrul acesta şi ca o paranteză mereu te-ai întrebat cum de îţi zboară gândul de la o idee la alta, iată şi răspunsul. Deci această configuraţie este trecută printr-o altă configuraţie, centrul vorbirii, pentru a putea transmite impulsurile necesare care pun în mişcare muşchii limbii, laringelui, faringelui şi a celorlalte părţi anatomice necesare producerii de sunete articulate. Procesul invers se întâmplă la receptor, unde urechea percepe variaţiile aerului si le traduce în impulsuri electrice, acestea la rândul lor trecând prin-un centru de decodare rezultatul fiind configuraţia iniţială...corect? Pentru un caz ideal e cât se poate de bine, dar în realitate fiind un proces atât de complex şi suferind atât de multe schimbări şi variaţii, rareori se întâmplă ca „mesajul” să ajungă nealterat de la sursă la destinaţie. Până şi simplul fapt că fiecare dintre noi are timbrul vocii unic poate determina ca roşul tău să nu fie şi roşul altuia.
- Micile variaţii sunt acceptate atâta timp cât roşu se încadrează în parametrii definiţi...măsurabili...confirmaţi de mai mulţi observatori printrun limbaj comun dat de însuşi acest univers, limbajul matematic.
- Nu e ca şi când as putea să te opresc, răspunse zâmbind.
- Bun, bun...ironie, o să ajungem şi acolo. Dar să nu anticipăm finalul. Cum spuneam, să raţionalizăm...avem un emiţător care încearcă să transmită în esenţă un model, o configuraţie, o structură, o aranjare a propriilor neuroni către un receptor prin intermediul unui mediu gazos. Luăm cazul ideal în care această dispunere neuronală nu determină realizarea de conexiuni adiacente deşi în realitate foarte rar se întâmplă lucrul acesta şi ca o paranteză mereu te-ai întrebat cum de îţi zboară gândul de la o idee la alta, iată şi răspunsul. Deci această configuraţie este trecută printr-o altă configuraţie, centrul vorbirii, pentru a putea transmite impulsurile necesare care pun în mişcare muşchii limbii, laringelui, faringelui şi a celorlalte părţi anatomice necesare producerii de sunete articulate. Procesul invers se întâmplă la receptor, unde urechea percepe variaţiile aerului si le traduce în impulsuri electrice, acestea la rândul lor trecând prin-un centru de decodare rezultatul fiind configuraţia iniţială...corect? Pentru un caz ideal e cât se poate de bine, dar în realitate fiind un proces atât de complex şi suferind atât de multe schimbări şi variaţii, rareori se întâmplă ca „mesajul” să ajungă nealterat de la sursă la destinaţie. Până şi simplul fapt că fiecare dintre noi are timbrul vocii unic poate determina ca roşul tău să nu fie şi roşul altuia.
- Micile variaţii sunt acceptate atâta timp cât roşu se încadrează în parametrii definiţi...măsurabili...confirmaţi de mai mulţi observatori printrun limbaj comun dat de însuşi acest univers, limbajul matematic.
sâmbătă, 1 mai 2010
Predispoziţie spre absurd Ep.3
- Nu VREI să înţelegi, ţie frică de semnificaţie, îţi închizi mintea aşa cum ţi-ai închis ochii. Îţi pare că totul e în zadar, însă dacă stai şi te gândeşti un pic, exact drumul acesta aparent inutil, fiecare alegere în parte, fiecare mică bifurcaţie, te-a adus aici...e timpul să evoluezi, să priveşti lucrurile altfel...e timpul să te maturizezi.
Continuând să îşi ţină ochii închişi, ridică încet capul...
- Şi dacă nu vreau? şopti.
- Nu te obligă nimeni, trebuie să fie o alegere pur conştientă şi în primul rând trebuie să te convingi singur. Mulţi trăiesc o viaţă fără să facă acest pas, această alegere. Trebuie să...
- Auzi tu...trebuie să asta...trebuie să cealaltă...de unde atâtea imperative?! zise răspicat. Cine a stabilit regulile astea? Şi, culmea, faptul că îmi impui atâtea reguli vine în contradicţie cu ceea ce ai spus mai devreme.
- Este greu, înţelege că limbajul acesta limitat impune dificultăţi în transmiterea ideilor. Legile în sine sunt făcute pentru a pune întro anumită ordine, după o anumită logică lucrurile. Dacă-mi permiţi o întrebare, ce îţi sugerează cuvântul roşu?
- Roşu?!? zise deschizându-şi ochii.
- Da, roşu...descrie-mi roşu!
- Roşu...este...o culoare a spectrului vizibil, este lungime de undă a luminii care determină perceperea de către ochi a acestei culori.
- Nu ţi-am cerut definiţii. Descrie-mi roşu! Imaginează-ţi că trebuie să îi descrii unei persoane care nu a văzut deloc roşu fără a putea să îi arăţi sau să asociezi cu ceva. Şi continuând acest exerciţiu, ai putea să îi explici în aceeaşi idee diferenţa între roşu şi galben de exemplu?
Închise iar ochii şi şopti...
- Nu înţeleg...
Continuând să îşi ţină ochii închişi, ridică încet capul...
- Şi dacă nu vreau? şopti.
- Nu te obligă nimeni, trebuie să fie o alegere pur conştientă şi în primul rând trebuie să te convingi singur. Mulţi trăiesc o viaţă fără să facă acest pas, această alegere. Trebuie să...
- Auzi tu...trebuie să asta...trebuie să cealaltă...de unde atâtea imperative?! zise răspicat. Cine a stabilit regulile astea? Şi, culmea, faptul că îmi impui atâtea reguli vine în contradicţie cu ceea ce ai spus mai devreme.
- Este greu, înţelege că limbajul acesta limitat impune dificultăţi în transmiterea ideilor. Legile în sine sunt făcute pentru a pune întro anumită ordine, după o anumită logică lucrurile. Dacă-mi permiţi o întrebare, ce îţi sugerează cuvântul roşu?
- Roşu?!? zise deschizându-şi ochii.
- Da, roşu...descrie-mi roşu!
- Roşu...este...o culoare a spectrului vizibil, este lungime de undă a luminii care determină perceperea de către ochi a acestei culori.
- Nu ţi-am cerut definiţii. Descrie-mi roşu! Imaginează-ţi că trebuie să îi descrii unei persoane care nu a văzut deloc roşu fără a putea să îi arăţi sau să asociezi cu ceva. Şi continuând acest exerciţiu, ai putea să îi explici în aceeaşi idee diferenţa între roşu şi galben de exemplu?
Închise iar ochii şi şopti...
- Nu înţeleg...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)