Pe docuri... partea a 5a

- Ce faci, Matei? Ce faci, copile?
Îl privesc cu compasiune. Îi iau mâna în mâna mea, îi mângâi pletele ninse şi-i spun, prieteneşte şi optimist:
- Plec. Plec pe fluviu. Pe râuri, pe canale... Pana când voi simţi EU că este timpul să mă duc spre mare. Ştii că tuturor ne e frică de necunoscut... Ei bine, mie nu. Am o curiozitate nebună să ies din estuar şi să-mi avânt corabia în valurile marii. Până atunci... până atunci voi continua să bat apele cunoscute. Chiar şi râuri pe care n-am trecut niciodată. Mă voi opri în orice port, mă voi scălda în orice ochi de apa liniştită. Voi face aşa cum îmi dictez eu. Cum decid eu. Iar de corabia mi se va fărâma de stânci mâine sau peste ani, tot în mare voi ajunge... Totul curge spre mare. Totul!
- Îi scriu, Matei… Îi scriu eu pentru tine… Eşti impulsiv, eşti tânăr… Ce ştii tu? zice bătrânul disperat.
- Ce ştiu? Nu mare lucru, zic zâmbind. Ştiu că vreau ca vântul să-mi sufle în păr, soarele să se joace pe obrajii mei, apa să mă încânte cu muzica ei nesfârşită. Nu-ţi face griji, bătrâne... Nu-i scrie pentru mine, uită sufletul pierdut al fiului Comandantului. El vrea doar neîngrădirea, vrea bucuria fiecărui val al vieţii sale de navigator, vrea... vrea să fie LIBER!

Pe docuri... partea a 4a

Îl priveam aşteptând un răspuns. Căpitanul îşi luase fruntea în palme şi suspina. Lacrimile îi curgeau pe lemnul învechit al mesei, dar, ciudat, nu mă impresionau. Le priveam ca pe un ochi de apă în care picura încet ploaia. Puţin nostalgic, dar cu o plăcere nebună.
Îşi ridică încet capul şi îşi fixează ochii de oţel în ochii mei.
- Adică tu crezi că tatăl tău...
- Adică eu nu cred nimic. Nu presupun, nu intuiesc. Pot doar să ştiu. Şi ştiu până în estuar, până la ieşirea în mare. De acolo... Vânt din pupa? Poate! Odgoane rupte şi vele sfâşiate? La fel de posibil!
- Matei... Matei, nu spune asta, îmi zice zâmbind blajin. Care dintre noi, cei nevrednici, merita mai mult vânt din pupa şi mare liniştită?
Bătrânul e nebun şi... sincer să fiu, simt că sorţii mei de izbândă se opresc în faţa lui ca valurile în faţa digului.
Mă ridic încet. Trag un ultim fum, privesc spre soarele care acum rămăsese doar o mică pată, făcând fluviul să roşească feciorelnic.
Albert mă urmarea cu privirea, parcă încercând să-mi memoreze fiecare mişcare.
- Nu, nu face asta, se ridică el şi-mi apucă braţul.
Îl îndepărtez cu calm şi-mi scot lanţul de la gât. Fusese al tatei. Îl las pe masă, în faţa sa.
- Ia-l, căpitane Albert! Meriţi să porţi ancora de pe el mai mult decât mine. Şi... pe lângă asta, mie nu-mi face trebuinţă...
Plângând, încearcă să-mi prindă mâna.

Pe docuri... partea a 3a

- De ce nu-i scriu? Asta e întrebarea ta?
- Norm...
- Nu mă întrerupe, mă încrunt la el. Tata... şi alţii după el... au plecat pe mare. Nu ca noi, care navigăm nebuni fluviul, râurile şi canalele, întorcându-ne în acelaşi port. Ştiu, trebuie să ne căpătăm experienţa... şi eu şi mulţi alţii ca mine. Dar tu, Albert, dar tu? Tu ţi-o doreşti... De ce nu o ceri? De ce nu-i scrii că ai o vârstă şi că ţi s-a acrit de mici furtuni, de ochiuri de apă limpezi, de valuri... cum le spui? Copilăreşti! Scrie-i, căpitane, scrie-i asta. Cere-ţi voie la mare! Cere-ţi voie la mare, cu vânt din pupa.
- Eşti nebun, copile... Nebun! cască el ochii mari.
- Deci nu eşti gata să pleci mâine? îi arunc zeflemitor.
- C-cum... păi... sunt gata atunci când el mi-o va cere! Fie şi în clipa asta! Şi ştii de ce?
- Ştiu, spun dând a lehamite din mână... Pentru că i-ai scris...
- Exact! se agaţă el de cuvintele mele.
- Răspunde-mi un lucru, căpitane, îi zic calm şi zâmbind.
- Spune, copile! se relaxează el.
Cu un rânjet demonic îi arunc:
- Tata... sau oricare din ceilalţi... au avut vânt din pupa când au ajuns pe mare?
- Sigur! răspunde bătrânul, fără a intui capcana pe care i-o arunc.
- Câţi din ei s-au întors să-ţi spună? Câţi? întreb victorios.
Bătrânul păleşte. Lasă pipa pe masă cu o mână tremurândă şi îşi afundă mustaţa în halba de bere. Starea lui de nelinişte parcă trece instant în aer. Vântul începe să se agite şi valurile să lovească mai tare picioarele pontonului.

Pe docuri... partea a 2a

- Ascultă-mă copile, îmi zice căpitanul pe un ton rugător. Tatăl tău a fost mai mult decât am reuşit eu să fiu în mizera mea cariera. A fost Comandant.
Şi, spunând acest ultim cuvânt, ochii au început să-i lăcrămeze şi vocea să-i tremure.
- L-am iubit aşa cum nu-ţi poţi imagina. Pentru noi, noi toţi, pentru comunitatea noastră de navigatori, el a fost tot ce aveam nevoie, chiar mai mult, ceea ce niciodată nu am fi sperat, nu am fi crezut. După scrisorile lui, câţi au plecat pe mare aşa cum ar trebui? Câţi au învăţat să scrie de la el (îşi şterge o lacrimă de pe pometele drept) şi câţi au avut vânt din pupa?
Deja simţeam ca mă oboseşte... Şi tata? De ce trebuia să-l invoce tocmai pe el?
Bat în masă de două ori, scurt. Chelnerul apare imediat cu două beri reci şi ni le aşează în faţă.
- Matei, mă asculţi?
Încuviinţez din cap, conştient că par absent şi pierdut în gândurile mele.
- Pot să te rog să-mi faci o favoare?
- Nu spune ceea ce cred că vrei sa spui, îi răspund strângând din dinţi.
- Scrie-i copile! Scrie-i, pentru tine, pentru binele tău!
Mă ridic şi lovesc masa cu ambii pumni.
- Ajunge! E dreptul meu să decid! E dreptul meu să hotărăsc dacă vreau sau nu!
Mă priveşte mângâindu-si barba. Îmi spune părinteşte:
- Stai jos... Haide, stai jos şi termină-ţi berea...
Mă aşez şi, cumva, îmi pare rău că am ridicat tonul.
- Ascultă-mă, bătrâne... Ascultă-mă şi ascultă-mă bine.
Deja respiram greu şi mâinile îmi tremurau, ca atunci când puterile te lasă şi nu reuşeşti sa tragi odgonul în mijlocul furtunii.

Predispoziţie spre absurd Ep.20

- O analogie foarte bună ar fi cea a unui scafandru care explorează adâncurile mărilor. Se află întrun mediu care nu-i permite să existe în forma sa îniţială şi de aceea are la dispoziţie un mijloc de a exista în acest mediu. Şi continuând analogia, rezerva sa de oxigen este limitată.
- Deci aceste „intruziuni” efemere sunt doar pentru a afla informaţii. Deja am un sentiment de inutilitate şi fatalism. Toată viaţa adun informaţii ca apoi să dispar fără urmă în neantul cosmosului.
- Energia pură nu poate exista în adevărata sa formă în acest univers, e ca şi când ai încerca să introduci un cub printrun punct.
- Asta ar însemna că structura extraversului este una formată din mult mai multe dimensiuni decât putem percepe. Practic e ca un iceberg pe mare.
- Mda, mai degrabă ca o proiecţie a unui obiect tridimensional pe o dreaptă, dar merge si paralela cu cubul de gheaţă...
- ...şi asta înseamnă că marioneta controlează ce se întâmplă şi păpuşarul simte rezultatele prin intermediul „firelor”. Cumva asta îmi asigur existenţa liberului arbitru dar nu cumva greşesc? Nu cumva următoarea decizie este rezultatul sumei tuturor deciziilor luate anterior şi toate cumulate încă de la primele secunde de viaţă sunt eu? Şi dacă ar fi aşa...din câte îmi amintesc...nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să mă nasc...

Pe docuri... partea 1

- I-ai mai scris? mă întreabă bătrânul săgetându-mă cu ochii lui de culoarea oţelului.
- Nu, îi răspund pe un ton sec şi dezinteresat.
Oftează greu, aşa cum fac bunicii când copiii sunt neascultători, dar prea mari ca să mai primească vreo 'corecţie' cu nuiaua. Îşi trece mâna prin pletele albe, apoi îşi aşează şapca veche la loc pe cap.
Ridică molcom halba de bere şi soarbe cu poftă. Spuma poposeşte deasupra buzei sale superioare, contopindu-se cu mustaţa albă ca norii, ce se continuă cu o barbă generoasă.
Copiii erau siguri că, de fapt, Căpitanul Albert era Moş Crăciun şi că... asta făcea el vara, naviga printre valurile fluviului.
- Ar trebui să-i trimiţi măcar o scrisoare. Va veni timpul ca tu...
- Te rog, căpitane... Te rog! îl întrerup şi mă mir auzindu-mi cuvintele. Am vrut să iasă ceva care să-i taie cheful de vorbă, dar a ieşit doar o rugăminte chinuită.
- Puştiule... gândeşte-te un pic... Aminteşte-ti de tatăl tău!
- Tata nu are nicio treabă cu discuţia asta, răspund surprinzător de calm, privind la ancora de pe şapca sa antică.
- Dar el... el a reuşit să iasă pe mare cu bine! Reuşea el oare altfel decât scriind scrisori peste scrisori? Vine şi vremea mea... acelaşi lucru mi-l doresc... şi scriu! Îi scriu cu ardoare, îi scriu din suflet!
Îl privesc cu un zâmbet amar pe figură. Îmi proptesc mâna în toarta halbei şi, parcă venit din deşert, o golesc până la ultima picătură. Scot o ţigară şi o plantez în colţul gurii... aşa cum văzusem, demult, la tata.
Căpitanul Albert, care tocmai terminase de îndesat cu tutun pipa sa veche din os, îmi întinde un chibrit aprins.
Trag cu nesaţ din ţigară şi îmi las capul pe spate, pradă soarelui la apus, ce însângera cerul şi apa micuţului port.

Predispoziţie spre absurd Ep.19

- Ştii ce o să urmeze?
- Nu, dar simt că încă nu sunt pregătit să merg mai departe. Vreau să aleg...
- Să alegi ce anume? Când să mergi mai departe? Dacă ai face un pas înapoi ai să vezi că alegerea este un concept atât de uman. Necesitatea de a avea controlul, de a ţine frâiele propriei existenţe vă limitează atât de mult încât uitaţi de fapt de ce sunteţi aici...
- Dar fără control ar fi haos...universul ne arată că fiecare lucru, fiecare fiinţă are o structură comună...acelaşi tipar. Fără control nu am fi aici.
- Cât se poate de fals. Nevoia aceasta rezultă din frica de necunoscut, daca toate urmează o logică, dacă se întâmplă după un anumit tipar atunci nu ar mai exista imprevizibilul deci nu ar trebui să fii mereu în alertă pentru a preveni ceva la care nu te-ai gândit şi anticipat.
- Ciudat cum actionează frica asta...pe unii îi ţintuieşte iar pe alţii poate chiar îi motivează spre cunoaştere...
- E doar o chestiune de...modelare.
O pată neagră în depărtare îi atrase atenţia. Fără ezitare începu să alerge către ea dar oricât de mult încerca părea că nu se apropie deloc. Mări ritmul, se gândi că trebuie să alerge si mai repede...mai repede...
- Nu este o chestiune de viteză, se auzi întrerupându-i şirul gândurilor.
Se opri. Pata neagră dispăru.
- Un univers care încearcă să se cunoască, spuse. Hmm...

Predispoziţie spre absurd Ep.18

- Întreg? Care întreg?!
- Toate rezultatele posibile dacă vrei...tot ce se poate întâmpla o să se întâmple...infinitatea universului nu este o mărime, este un număr atât de mare de variante încât nu poate fi cuprins cu o existenţă atât de efemeră...
- Adică...nu este mai lung decât lat sau mai înalt decât verde?! spuse ironic. Pur şi simplu este...
- Exact! Pur şi simplu este. Tu, existenţa ta aici...este doar o faţă a ta, o variaţiune a extraversului...
- Deci acest univers, această bulă de săpun înglobează toate posibilităţile acestui univers fragmentat întrun număr foarte mare de variante...care se intâmplă concomitent...
- Da. Chiar este atât de simplu.
- SIMPLU?! Cum poţi spune că e simplu? Tocmai ce am dat un răspuns la una din întrebările existenţiale ale oricărei persoane şi tu spui că este simplu?
- Da! Ca un bulgăre de lut pe masa turnantă a unui olar, fiecare variantă vă modelează.
- ...dar nu toţi bulgării ajung să fie căni sau ulcioare, zise în timp ce se ridica.
Se uita atent la mână, la degete. Simţi aceeaşi vibraţie puternică rezonând parcă din pieptul său dar de data asta părea că poate să o controleze. Strânse pumnul şi spuse în şoaptă: Încă nu...

Cuvântul… partea a 5a

Trag câteva fumuri pentru a-mi masca plânsul şi iau telefonul în mână. Trag aer în piept şi mă uit în lista de apeluri. Nu era greu de găsit numărul. De două zile l-am format de nenumărate ori, închizând fără să las măcar sa sune.
Degetul îmi tremură când apăs butonul verde de pe tastatură. Sângele îmi pulsează şi am impresia că Lars bate la tobe în pieptul meu.
- Alo... se aude din partea cealaltă.
Nodul din gât devine nod marinăresc şi lacrimile încep iar coborârea abruptă pe obrajii mei.
- Alo... îngaim. Salutare, te-am deranjat?
- Nu... Ce vrei? rosteşte vocea de dincolo.
Bag mâna pe sub mânecă. Ating uşor înţepăturile care încă mă dor.
Simt profilul şi îl citesc cu buricele degetelor, ca şi când n-ar fi un simplu tatuaj, ci Braille salvator:
- Simona...
- Da... îmi răspunde ea.
- Ce faci diseară?


Mobilul ţipă cunoscut... SMS. Îl citesc impasibil, parca dintr-un reflex stupid.
Blond: "Nu ştiu dacă să te compătimesc sau să te invidiez. Eşti dependent de iubire. Sună-mă oricând".
Plâng în voie. M-a iertat si... ne vedem diseară.

Cuvântul… partea a 4a

- Mihai, omule, trezeşte-te! Tu crezi că stau aici ca să-mi scuip ideile idioate? Crezi că am venit să mă eliberez de nervi pe sufletul tău amărât?
Oftez adânc. Simt ceva ciudat care mă mănâncă îngrozitor pe obrazul drept.
- De ce plângi? mă întreabă. De ce? N-ar fi mai simplu să... să mergem să căutam un doctor? Să... nu ştiu, să ieşim să bem beri, să… să facem ceva cu chestia asta...
Se ridică de pe fotoliu şi se aşează lângă mine pe pat. Instinctiv îmi retrag mâna stângă.
Mă priveşte cu milă.
- Ştii ce? N-am nevoie de mila ta! îi spun strângând din ochi pentru a alunga lacrimile.
- Nu din milă sunt aici. Ce nu înţelegi? Am venit pentru că m-ai chemat. Pentru că TU ai avut nevoie de mine.
Încearcă să-şi treacă un braţ peste umărul meu, dar mă ridic instant. Mă clatin câteva clipe, încercând să-mi dau seama dacă nu cumva stau pe tavan şi urmează să cad direct în cap.
Îmi iau berea şi mai scot o ţigară din pachet. Blondu' îmi întinde, instinctiv, bricheta aprinsă.
Trag cu poftă din ţigară. Parcă sângele mi se mai calmează şi îngaim:
- E atât de rău?
- Nu, nu, nu e rău! încearcă el sa mă liniştească. Trebuie doar să găsim o soluţie...
- Soluţia, pentru mine...e la distanţă de doar un telefon. Şi apoi... totul va fi bine, o ştiu!
Mă priveşte împietrit. Încearcă să spună ceva dar cuvintele parcă nu-i ies din gură, parcă limba şi dinţii i s-au sudat...
Se ridică de pe pat şi, calm, îşi ia geaca în mână.
Ne privim ca doi cowboy înaintea duelului...
- Tu vei fi mai bine? mă întreabă într-un final.
- Te sun, poate... bem o bere. Poate cinci... le dau eu, îi răspund cu lacrimi în ochi.
Le simt, mă ard şi sunt sigur de ele. Sunt lacrimi şi sunt ale mele.
Oftează.
- Adu-ţi aminte că TU m-ai sunat şi mi-ai spus că nu mai vrei. Că nu te mai interesează şi că nu vrei niciodată să...
- Ştiu, îl întrerup. Era atunci. Acum... e acum. E oare nedrept? E fals? E idiot?
Tace şi mă priveşte, zâmbindu-mi prieteneşte.
- Zi-mi ceva! Răspunde, Blond! Zi!
Continuă să zâmbească şi se întoarce către uşă.
- Dă-ţi telefonul şi... fă ce ai de făcut. Părerea mea nu contează. Eu voi fi lângă tine orice alegere vei face! Sună-mă oricând.
Vreau să-i răspund, dar continuă:
- Şi să nu uiţi chestia asta, te rog să n-o uiţi şi să nu mi-o iei în nume de rău: nu voi înceta niciodată să-ţi spun că eşti dependent.
Îmi întinde mâna, fără a aştepta vreun răspuns.
Încerc să i-o strâng, fără prea mare succes.
- Ai grijă de tine şi sună-mă. Ciao!
Dispare parcă în zecimi de secundă. Mi se pare că nici n-am avut timp să clipesc.
- Ciao Blond! spun cu o voce pe care nici eu n-o recunosc.
Realizez că plângeam de-a binelea de ceva vreme. Încerc să mă calmez. Iau berea în mâna care încă îmi tremură şi-mi aprind o nouă ţigară.