Pe docuri... partea a 5a

- Ce faci, Matei? Ce faci, copile?
Îl privesc cu compasiune. Îi iau mâna în mâna mea, îi mângâi pletele ninse şi-i spun, prieteneşte şi optimist:
- Plec. Plec pe fluviu. Pe râuri, pe canale... Pana când voi simţi EU că este timpul să mă duc spre mare. Ştii că tuturor ne e frică de necunoscut... Ei bine, mie nu. Am o curiozitate nebună să ies din estuar şi să-mi avânt corabia în valurile marii. Până atunci... până atunci voi continua să bat apele cunoscute. Chiar şi râuri pe care n-am trecut niciodată. Mă voi opri în orice port, mă voi scălda în orice ochi de apa liniştită. Voi face aşa cum îmi dictez eu. Cum decid eu. Iar de corabia mi se va fărâma de stânci mâine sau peste ani, tot în mare voi ajunge... Totul curge spre mare. Totul!
- Îi scriu, Matei… Îi scriu eu pentru tine… Eşti impulsiv, eşti tânăr… Ce ştii tu? zice bătrânul disperat.
- Ce ştiu? Nu mare lucru, zic zâmbind. Ştiu că vreau ca vântul să-mi sufle în păr, soarele să se joace pe obrajii mei, apa să mă încânte cu muzica ei nesfârşită. Nu-ţi face griji, bătrâne... Nu-i scrie pentru mine, uită sufletul pierdut al fiului Comandantului. El vrea doar neîngrădirea, vrea bucuria fiecărui val al vieţii sale de navigator, vrea... vrea să fie LIBER!