Pe docuri... partea a 2a

- Ascultă-mă copile, îmi zice căpitanul pe un ton rugător. Tatăl tău a fost mai mult decât am reuşit eu să fiu în mizera mea cariera. A fost Comandant.
Şi, spunând acest ultim cuvânt, ochii au început să-i lăcrămeze şi vocea să-i tremure.
- L-am iubit aşa cum nu-ţi poţi imagina. Pentru noi, noi toţi, pentru comunitatea noastră de navigatori, el a fost tot ce aveam nevoie, chiar mai mult, ceea ce niciodată nu am fi sperat, nu am fi crezut. După scrisorile lui, câţi au plecat pe mare aşa cum ar trebui? Câţi au învăţat să scrie de la el (îşi şterge o lacrimă de pe pometele drept) şi câţi au avut vânt din pupa?
Deja simţeam ca mă oboseşte... Şi tata? De ce trebuia să-l invoce tocmai pe el?
Bat în masă de două ori, scurt. Chelnerul apare imediat cu două beri reci şi ni le aşează în faţă.
- Matei, mă asculţi?
Încuviinţez din cap, conştient că par absent şi pierdut în gândurile mele.
- Pot să te rog să-mi faci o favoare?
- Nu spune ceea ce cred că vrei sa spui, îi răspund strângând din dinţi.
- Scrie-i copile! Scrie-i, pentru tine, pentru binele tău!
Mă ridic şi lovesc masa cu ambii pumni.
- Ajunge! E dreptul meu să decid! E dreptul meu să hotărăsc dacă vreau sau nu!
Mă priveşte mângâindu-si barba. Îmi spune părinteşte:
- Stai jos... Haide, stai jos şi termină-ţi berea...
Mă aşez şi, cumva, îmi pare rău că am ridicat tonul.
- Ascultă-mă, bătrâne... Ascultă-mă şi ascultă-mă bine.
Deja respiram greu şi mâinile îmi tremurau, ca atunci când puterile te lasă şi nu reuşeşti sa tragi odgonul în mijlocul furtunii.