Cuvântul… partea a 4a

- Mihai, omule, trezeşte-te! Tu crezi că stau aici ca să-mi scuip ideile idioate? Crezi că am venit să mă eliberez de nervi pe sufletul tău amărât?
Oftez adânc. Simt ceva ciudat care mă mănâncă îngrozitor pe obrazul drept.
- De ce plângi? mă întreabă. De ce? N-ar fi mai simplu să... să mergem să căutam un doctor? Să... nu ştiu, să ieşim să bem beri, să… să facem ceva cu chestia asta...
Se ridică de pe fotoliu şi se aşează lângă mine pe pat. Instinctiv îmi retrag mâna stângă.
Mă priveşte cu milă.
- Ştii ce? N-am nevoie de mila ta! îi spun strângând din ochi pentru a alunga lacrimile.
- Nu din milă sunt aici. Ce nu înţelegi? Am venit pentru că m-ai chemat. Pentru că TU ai avut nevoie de mine.
Încearcă să-şi treacă un braţ peste umărul meu, dar mă ridic instant. Mă clatin câteva clipe, încercând să-mi dau seama dacă nu cumva stau pe tavan şi urmează să cad direct în cap.
Îmi iau berea şi mai scot o ţigară din pachet. Blondu' îmi întinde, instinctiv, bricheta aprinsă.
Trag cu poftă din ţigară. Parcă sângele mi se mai calmează şi îngaim:
- E atât de rău?
- Nu, nu, nu e rău! încearcă el sa mă liniştească. Trebuie doar să găsim o soluţie...
- Soluţia, pentru mine...e la distanţă de doar un telefon. Şi apoi... totul va fi bine, o ştiu!
Mă priveşte împietrit. Încearcă să spună ceva dar cuvintele parcă nu-i ies din gură, parcă limba şi dinţii i s-au sudat...
Se ridică de pe pat şi, calm, îşi ia geaca în mână.
Ne privim ca doi cowboy înaintea duelului...
- Tu vei fi mai bine? mă întreabă într-un final.
- Te sun, poate... bem o bere. Poate cinci... le dau eu, îi răspund cu lacrimi în ochi.
Le simt, mă ard şi sunt sigur de ele. Sunt lacrimi şi sunt ale mele.
Oftează.
- Adu-ţi aminte că TU m-ai sunat şi mi-ai spus că nu mai vrei. Că nu te mai interesează şi că nu vrei niciodată să...
- Ştiu, îl întrerup. Era atunci. Acum... e acum. E oare nedrept? E fals? E idiot?
Tace şi mă priveşte, zâmbindu-mi prieteneşte.
- Zi-mi ceva! Răspunde, Blond! Zi!
Continuă să zâmbească şi se întoarce către uşă.
- Dă-ţi telefonul şi... fă ce ai de făcut. Părerea mea nu contează. Eu voi fi lângă tine orice alegere vei face! Sună-mă oricând.
Vreau să-i răspund, dar continuă:
- Şi să nu uiţi chestia asta, te rog să n-o uiţi şi să nu mi-o iei în nume de rău: nu voi înceta niciodată să-ţi spun că eşti dependent.
Îmi întinde mâna, fără a aştepta vreun răspuns.
Încerc să i-o strâng, fără prea mare succes.
- Ai grijă de tine şi sună-mă. Ciao!
Dispare parcă în zecimi de secundă. Mi se pare că nici n-am avut timp să clipesc.
- Ciao Blond! spun cu o voce pe care nici eu n-o recunosc.
Realizez că plângeam de-a binelea de ceva vreme. Încerc să mă calmez. Iau berea în mâna care încă îmi tremură şi-mi aprind o nouă ţigară.