Despărţire... partea 1

Mi-am aprins o ţigară şi m-am aruncat în fotoliu. Ea stătea încă leneşă, întinsă pe pat şi-mi zâmbea. Avea acel 'je ne sais quoi' care, oricât mă încăpăţânam să mi se pară respingător, mă atrăgea cu o putere inimaginabilă.
- Ştii, i-am spus deodată, m-am săturat. Mi-a ajuns.
A început să râdă nebuneşte, parcă aş fi spus cel mai bun banc pe care îl aveam în repertoriu. Era frumoasă atunci când râdea.
- Nu râde... vorbesc serios! Devii... (încerc să-mi găsesc cel mai potrivit cuvânt) devii plictisitoare!
Încerca din răsputeri să pară serioasă.
- Ştiu, ştiu ce vrei să zici! Şi ai dreptate... Cât timp am fost împreună, am făcut tot ceea ce am vrut să fac. Am stat la băut nopţi întregi cu băieţii şi nu te-ai supărat că m-am îmbătat ca un porc, m-am îngrăşat şi n-ai zis niciun cuvânt, m-am încăierat şi m-am bătut cu imbecilii ăia în faţa ta şi nici măcar nu te-ai încruntat... Ne-am simţit bine împreună... Mai mult decât bine... Minunat, de nenumărate ori!
Mai trag un fum, aproape nostalgic şi continui:
- Îţi aminteşti când alergam ca nebunii prin lanul de grâu sau când ne plimbam cu bicicletele noaptea, pe şosele întunecate? Îţi aduci aminte cum stăteam întinşi pe iarbă şi număram stelele sau cum ne jucam ore întregi pe calculator? Îţi aduci aminte în ce hal puteam să înjurăm la meciurile de fotbal sau cum stăteam pe treptele Teatrului Naţional şi râdeam de oamenii care ieşeau de la metrou? Îţi aminteşti chetele pentru bere, după-amiezile atât de lungi fără ţigări sau cum ne ascundeam de frig în staţiile de metrou fără un ban în buzunar?
Mă străfulgeră cu o privire victorioasă. O simţeam pe deplin încrezătoare în propriile forţe. Şi asta chiar începea să mă enerveze! Aş fi vrut să-i pun perna pe faţă! Deja simţeam că e prea mult pentru mine... Aveam senzaţia că puterile mă părăsesc, iar ea era din ce în ce mai sigură pe ea.