Predispoziţie spre absurd Ep.16

Se lăsă o linişte apăsătoare. Vru să îşi lase privirea dar brusc în faţa lui apăru năluca. Nu schiţă nici un gest. O privea direct în ochi şi încerca să îşi aducă aminte cine este, ca şi când ar fi cunoscut-o. Stăteau amândoi neclintiţi ca două statui de marmură. Făcu un pas înspre ea...nicio reacţie. După ce mai făcu un pas, năluca se evaporă. O lacrimă îi alunecă. O simţi cum se rostogoleşte pe obraz.
- Trebuie să renunţ şi la ea, spuse cu o încredere nebănuită. Nu există altă cale...
- Încă te limitezi la micuţa ta realitate. Tu ai spus mai devreme că lucrurile sunt simple. Frica de a pierde pe cineva, trăirile, emoţiile, sentimentele...frica aceasta te ţintuieşte cu spatele la răsărit. Faptul că renunţi la ele nu înseamnă că le şi pierzi, vor fi mereu cu tine...parte din tine. Adu-ţi aminte că nu vântul şi nici marea nu te-au adus pe aceste ţărmuri ci suma tuturor deciziilor pe care le-ai luat.
Se întinse pe podeaua rece privind albul de deasupra. Încerca să îşi aducă aminte de ceea ce a fost, de drumul parcurs. Privea temător. Ştia că decizia încă nu o luase. Considera că nu merită drumul ce i se deschidea înainte. Îşi aminti totuşi că se judecă singur după criterii efemere care nu transcend. Închise ochii şi căută portocaliul...
Zâmbea...