"Couldn't be much more from the heart... forever trust in who we are... AND NOTHING ELSE MATTERS" se auzea vocea lui James Hetfield din boxele deja obosite de ore întregi de urlat (de-a dreptul) Metallica. Inima mea era în perfect acord cu acel "nothing else matters"... în acea clipă simţeam că a fost scris exact pentru mine.
Îl priveam cu ochi goi şi pierduţi şi simţeam cum pielea mă furnică... de fapt... mă mănâncă... sau mă ustură, mă doare... Îmi venea să îmi caut briceagul chinezesc (aşa cum am avut cu toţii, copie "minunată" de Swiss Army Knife) şi să încep să dau jos cu el straturi de piele moartă.
Poate nu neapărat pentru că ar fi moartă în sensul medical, ci pentru că aşa o simt... Pielea care nu mai simte decât acea dorinţă nebună... a murit. Pentru ea nu mai există nici mângâiere care să-i facă părul să se ridice, împreună cu... mă rog, chestia aia care-l ţine acolo, nu mai există nici durere, care să o facă să sângereze...
"Welcome to where time stands still" zbiară James din boxe... şi acelaşi lucru îl simt şi eu: "Leave me be, just leave me alone"...
Blondu' mă priveşte din fotoliu cu o privire compătimitoare. Încearcă să schiţeze un zâmbet înţelegător, deşi în priviri îi citesc confuzia. De ce Blondu'? Sincer să fiu nici eu nu mai ştiu... sau poate ştiu, dar rămâne unul din "micile secrete" ale prieteniei noastre ciudate. În clipa asta... chiar mi se pare că am uitat şi... poate e mai bine să rămână aşa... să nu înţeleg de ce ochii par să îi lăcrămeze... Pentru mine Andrei nu există. Există Blondu', tipul ăla deştept şi... cu care puteam, demult, să vorbesc orice. Acum, parcă am rămas fără cuvinte şi parcă...
- …mai...?
Am senzaţia că un ciocan mă loveşte în moalele capului.
- Ce zici? fac spre el, prefăcându-mă că nu-l aud din cauza muzicii. Încerc să zâmbesc dar tot ce pot produce e un rictus. Probabil arăt ca o maimuţă care se preface că îi place un mango doar pentru a nu fi bătută. Din nou.
- De când n-ai mai...? mă întreabă, făcându-se, la rândul sau, că nu înţelege.
- De data trecută! încerc sa glumesc.
- Te rog...
Şi de data asta, cuvintele n-au sunat altfel decât... rugător.
- De duminica seară, îi răspund încercând să mă adun.
- Adică... de doua zile.
- Poţi zice şi aşa, dar îţi spun eu mai exact... Cel mai precis (mă uit la ceas), de 46 de ore, 19 minute şi 47... 49, zi 50 de secunde.
Abia puteam lega cuvintele şi simţeam că mi-e din ce în ce mai rău.
- Mihai... Mihai, ochii mari! îmi spune aplecându-se uşor în faţă, ca şi când ar fi încercat să mă prindă dacă aş fi păţit ceva şi, într-un oarecare fel (sincer mi se părea ideal în clipa asta), aş fi alunecat de pe marginea patului.
- Stai relax prietene, îi spun nonşalant, ca şi când în viaţa mea nu m-am simţit mai bine.
- Deci de două zile... încearcă el să reia discuţia.
- Da... zi aşa... e mai simplu.
- Păi... ar trebui să fie bine... adică... din ce în ce mai bine.
As fi leşinat uşor în clipa aceea dacă nu era el acolo. Nu mă lăsam să cad doar pentru că... doar pentru că el era îngrijorat.
luni, 17 mai 2010
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
iti multumesc din suflet..., strumf...
RăspundețiȘtergereaici, simt din suflet ca s-ar cere un comment mai... atent. dar sunt inca intr-o stare de sfiala, combinata cu o roseata nefiresca, inconjurat de un aer grotesc, ce ma impiedica, pur si simplu, sa mai reactionez...
un simplu cuvant ca "blondu'", al carui inteles imi place si mie sa cred ca l-am uitat, m-a facut sa ma cutremur din toate descheieturile si sa plonjez pe spate intr-un trecut pe care l-am adorat. am fugit repede la oglinda din baie, uitandu-ma la cel caruia i se spunea astfel. m-am maimutarit o vreme si oprindu-ma mi-am spus sec: "esti un actor foarte prost!"... de undeva dinspre tevile apa calda, o soapta abia perceptibila suiera a vant de geam spart: "sau poate pe el nu poate sa il joace nimeni..."
m-am intors la birou si am inceput sa caut frenetic, poze din cele vechi. am ravasit fisierele, le-am amestecat, le-am reciclebinat, daunloadat si extirpat, si de nicaieri... IAT-O! i-am gasit poza. am revenit in baie, iar in fata oglinzii, mi-am asezat poza langa fata, ca sa ne putem privi amandoi si vai!, teroarea. poza imi parea a unui om fericit, viu si implinit. figura mea, in schimb, imi parea ca deja incepe sa plateasca tribut timpului... trecut.
ma intreb o fi murit, mai exact... nu auzisem nimic de la nimeni de vreo inmormantare, sau macar de vreun parastas... pacat.
din spatele scaunului meu, de undeva dintr-un cotlon al biroului incepu sa se auda acelasi suierat de mai devreme: "sau poate pe el nu poate sa il joace nimeni..."
cand simti nevoia sa te intorci in timp, inseamna ca ai nevoie sa ti se aminteasca sa-ti traiesti prezentul cat mai corect fata de tine insuti.
RăspundețiȘtergeree cel putin minunat sa ai un reper la care sa te raportezi constant, orice nume i-ai da si oricat ti-ai dori ca timpul sa nu-l schimbe in sufletul tau.
oglinzile, ca si fotografiile vechi, prezinta marele dezavantaj ca pot opri timpul in loc si te pot obliga sa te gandesti la sufletul tau, mai degraba decat la imaginea ta...
daca lumea asta de trei lei ne-ar da voie sa traim asa cum scriem, am reusi, poate, sa mai schimbam cate ceva si sa mai anulam regrete inradacinate prea devreme...
nu stiu caruia dintre voi ii spun asta... cred ca amandurora, pentru ca reusiti sa va impartiti (si) povestea asta, ca pe toate celelalte...