Predispoziţie spre absurd Ep.11

Linişte. Se uită în jur încercând să înţeleagă ceva. Năluca nu mai era acolo, ba chiar si uşa dispăruse. Se lăsă uşor în genunchi în timp ce se uita la mâini. Îşi trecea încet degetele arătătoare peste celelalte încercând să simtă ceva. Erau acolo, era real...se lăsă mai jos şi simţi cu palmele podeaua. Era rece...era alba...era...
- Ciudat, se zice că nu suntem cu adevărat singuri decât atunci când murim...eu cum de m-am pricopsit cu tine?!
- Păi în primul rând nu mori şi în al doilea rând imi place că nu ţi-ai pierdut simţul umorului.
- Nu mor?! Atunci ce-ar fi să începi să îmi explici...
- Dar tu ştii deja răspunsurile, problema nu este în a pune întrebarea ci în a accepta răspunsul. Încăpăţânarea poate fi un aliat atât de puternic în majoritatea circumstanţelor. În cazul acesta clar nu este...
- IEŞIRE, comandă arătând întro direcţie oarecare...
O uşă îşi făcu apariţia. Se îndreptă spre ea fără reţineri şi o deschise...fu întâmpinat de aceeaşi pâclă neagră ca mai înainte.
- Eşti sigur că asta vrei?
Privind vastul întuneric, încercă să găsească un motiv întemeiat pentru a face pasul înapoi, a se răzgândi, a alege altă cale...
- De ce finalitatea este aceeaşi?! se întrebă retoric...gândind cu voce tare: existenţa mea aici este imposibilă şi totuşi pare atât de reală...asta înseamnă că...
- Nu, nu ai înebunit, nu e parte dintro fantezie sau visare...