Predispoziţie spre absurd Ep.4

- Ştiu, realizarea limitărilor acestui limbaj te face să te întrebi cum s-ar putea îmbunătăţi. Hai să îţi fac hatârul, să îţi dau apă la moară şi să raţionalizăm un pic exerciţiul. Dacă îmi permiţi...
- Nu e ca şi când as putea să te opresc, răspunse zâmbind.
- Bun, bun...ironie, o să ajungem şi acolo. Dar să nu anticipăm finalul. Cum spuneam, să raţionalizăm...avem un emiţător care încearcă să transmită în esenţă un model, o configuraţie, o structură, o aranjare a propriilor neuroni către un receptor prin intermediul unui mediu gazos. Luăm cazul ideal în care această dispunere neuronală nu determină realizarea de conexiuni adiacente deşi în realitate foarte rar se întâmplă lucrul acesta şi ca o paranteză mereu te-ai întrebat cum de îţi zboară gândul de la o idee la alta, iată şi răspunsul. Deci această configuraţie este trecută printr-o altă configuraţie, centrul vorbirii, pentru a putea transmite impulsurile necesare care pun în mişcare muşchii limbii, laringelui, faringelui şi a celorlalte părţi anatomice necesare producerii de sunete articulate. Procesul invers se întâmplă la receptor, unde urechea percepe variaţiile aerului si le traduce în impulsuri electrice, acestea la rândul lor trecând prin-un centru de decodare rezultatul fiind configuraţia iniţială...corect? Pentru un caz ideal e cât se poate de bine, dar în realitate fiind un proces atât de complex şi suferind atât de multe schimbări şi variaţii, rareori se întâmplă ca „mesajul” să ajungă nealterat de la sursă la destinaţie. Până şi simplul fapt că fiecare dintre noi are timbrul vocii unic poate determina ca roşul tău să nu fie şi roşul altuia.
- Micile variaţii sunt acceptate atâta timp cât roşu se încadrează în parametrii definiţi...măsurabili...confirmaţi de mai mulţi observatori printrun limbaj comun dat de însuşi acest univers, limbajul matematic.