Iubire... partea a 2a

- Ştii, dacă mă gândesc mai bine, zic aprinzându-mi o altă ţigară, parcă... (roşesc).
- Parcă ce? face ea ştrengăreşte.
- Parcă... Auzi, ţie ţi se pare că ar trebui să ştiu tot ce e în lumea asta?
Râde zgomotos şi scoate limba la mine.
- Dezvoltaţi subiectul, vă rog...
- Mă gândesc... mă gândesc că... deşi ar fi interesant, ar fi copleşitor şi...
- Obiecţie! spune deodată.
- Se respinge! îi zic zâmbind. Unde eram?
- Tocmai ce găsiseşi ceva interesant...
- A, da... Copleşitor. Aşa. Şi, pe lângă asta... ce aş face cu atâta informaţie?
- Ai lua zece la matematici speciale? Ai şti cum păianjenii înghit şerpişorii sau invers?
- De exemplu...
Sting ţigara şi mă îndrept spre pat, cu pachetul de Marlboro şi cafeaua rece după mine. Mă lungesc cu mâinile sub ceafă şi o privesc.
- Ţi-am mai zis că te iubesc?
- Numai în fiecare zi! îmi răspunde râzând.
Casc leneş şi mă gândesc că mai e destul timp de matematică.
- Ştii, dacă aş fi un fel de 'strămoşul tuturor cunoştinţelor'... aş avea mult mai mult timp de petrecut cu tine.
- Unu, te repeţi. Şi doi... Cât de sigur eşti?
- Păi...
- Nu, ia-o logic: ai şti tot. Buuun. Câtă omenire ar umbla după tine pentru lămuriri, idei, invenţii, posibilităţi, sfaturi... toate cele? Timpul pentru mine este... Stai, să reiterez (se face că vorbeşte la portavoce): CHH... TIMPUL PENTRU MINE ESTEEEE?
- Heh... Păi atunci... să ştii, să cunoşti tot… înseamnă... sfârşitul?
- Drumul contează, nu destinaţia! Daca destinaţia ta e să ştii tot, atunci... drumul e lung, anevoios şi... (zâmbeşte maliţios) opt-ul ăla întors!
- Adică...
- Da, exact.
Mai iau o gură de cafea şi îmi aprind o nouă ţigară. Încerc să suflu cerculeţe, nu ies şi mă las păgubaş.
- Şi atunci, îi spun întinzându-mă, atunci n-are rost?
- Ooo, ba da! Ştii că voi fi lângă tine tot drumul, orice variantă ai alege... Ştii că sunt a ta.
- Până când m...
- Moartea ne va despărţi, spune surâzând.
- Dar după? întreb cu inocenţa copilului care întreabă 'de ce e cerul albastru'.
- După... Cine s-a întors sa ne spună? Şi, până la urmă, ce contează ce e după?
Mă ridic şi mă aşez pe marginea patului.
- Dacă stau să mă gândesc bine... a şti tot e chiar un chin. Cred că din asta e făcut Iadul, dacă există.
- Sa mă repet? îmi spune încruntându-se... Timpul pentru mine? Sau mai bine, timpul pentru tine?
- Pentru mine?
- Pentru tine, evident!
- Ai dreptate, în felul tău, dar imaginează-ţi: să fii sursa tuturor de inspiraţie, ajutor real, să poţi vindeca toate bolile, să poţi opri războaiele… Să fii cunoscut, venerat, dorit, adulat, căutat…
- Hăituit, urmărit, fugărit, alergat, urât, invidiat...
- Victime colaterale? încerc să-mi găsesc scăparea.
- Hahaha! râde ea cu poftă. Nu, copii ai aceluiaşi demon. Ai aceluiaşi Iad. Tot ce e în lume aşa cum e… are rostul său. Ura, bolile, războaiele… toate provin din Raiul naturii. Sau din fiinţa umană, aşa cum este ea…