Cuvântul… partea a 3a

- Ascultă, reia el calm discuţia, n-are rost să te enervezi. Gândeşte-te doar că... adevărul doare. Şi de asta te otrăveşti singur... Eşti ca şarpele care-şi muşcă limba...
- Scuteşte-mă... îi spun lăsându-mă încet pe spate.
Camera se învârte cu mine. Apuc cearceaful strâns şi încerc să mă trag înapoi.
Mă ridic şi sting ţigara. Mai iau o gură de bere şi-l privesc, încercând să înţeleg ce vrea de la mine.
- Ce ai vrea să fac? Ce? Ai măcar o idee vagă? îi arunc cu dinţii strânşi.
- Ridică-ţi mâneca! îmi răspunde, ca şi când aştepta ocazia asta. Parcă a avut cuvintele aşezate perfect pe vârful limbii şi le-a scuipat la fel de natural cum am scuipa o sămânţă de susan.
Mintea a început să-mi alerge. Oare îi spusesem şi am uitat? Oare... văzuse?
- Hahahaaa... Eşti serios? îi răspund încercând sa par amuzat.
- Foarte.
- Las-o, că nu ţine... De ce?
- Vreau să-ţi văd braţul. Să văd... ăăă... să văd!
- Şi dacă nu vreau?
- Dacă nu vrei... nu mă convingi că...
- Şi dacă n-am făcut-o până la urmă? ii tai scurt vorba. Dacă sunt curat?
- Atunci... atunci dau eu cinci beri. Când şi unde vrei tu.
- Ca să fiu foarte clar: tu nu ai încredere în cuvântul meu.
Mă priveşte, trage aer în piept şi-mi răspunde trist:
- La cum eşti acum? Nu... şi mă doare să-ţi spun asta.
Mă simţeam ca Alice a lui Lewis Caroll. Camera se făcea când mai mare, când mai mică. Mobila curgea parcă, iar culorile nu mai stăteau în contururi, reunindu-se într-o masă diformă ce-mi zgâria retina.
- Ştii că... ştii că... mă faci să mă simt mai rău, îi spun încercând să respir.
- Nu încerca să arunci vina pe mine. Ai vrut sa vorbim, hai sa vorbim...
Încep să-mi ridic mâneca. Mă urmarea impasibil, ştiind parcă ce va urma să vadă.
Mă opresc brusc. Mă ridic şi alerg către baie. Simţeam că parcă o turma de bizoni se avânta în sus pe esofagul meu.
Cum n-am mâncat nimic de două zile, până şi berea s-a încăpăţânat să rămână înăuntru.
- Alarmă falsă, îi spun calm.
- N-aş spune, zice Blondu' şi îşi aprinde încă o ţigară. Continuă aşa şi va fi alarmă finală....
Sincer să fiu, n-am idee ce vrea să zică. Gândul îmi zboară, ca în orice moment în care nu spun nimic, la...
- Dependent. Asta vroiai să auzi? Asta vrei să-ţi zic? îmi spune printre dinţi.
Îl privesc siderat.
- Dependent-dependenţă. Bolnav din cauza ei. Negi... e normal să negi. Nu e "demn" de cineva ca tine să fie dependent. Trezeşte-te, băi băiatule... Aş vrea să-ţi spun "până nu e prea târziu", dar deja e MULT prea târziu! Fă ceva, acţionează. Luptă să trăieşti.
Stinge ţigara nervos. Ia o gură de bere şi îşi pune mâinile după ceafă, parcă liniştit că reuşise să spună ce avea de spus.
Venele îmi ard mai rău ca oricând. Îmi lipseşte şi am nevoie...
- Şi... îi spun ironic, te simţi mai bine acum că mi-ai zis-o, nu?